În loc de “Sărbători fericite”

La fel ca în fiecare an, Crăciunul e un fel de remix al anilor trecuţi. Nu pot da înapoi copilăria, nu pot reveni la momentul când aşteptam jucăriile de sub pom cu nerăbdare, şi mă culcam de pe la 18 ca să vină moşu la 20 (speram eu). Au rămas în urmă anii ăia, se văd doar reclamele acum, preţurile la beteală şi oferta de la Kaufland.

Îmi e dor, un dor d-ăla năpraznic să aud colindători. I mean, colindători adevăraţi, care cântă de-adevăratelea şi nu doar mimează o melodie ca să treacă timpul şi să marcăm banu’. Colindători care vin din uşă în uşă, cântă şi pe scara blocului şi chiar pe drum, care mulţumesc frumos de un vin fiert şi de o portocală. Oameni cărora le place să cânte. Eu unul chiar intenţionez să plec cu colinda în 2010, dacă e necesar cu o pancartă pe care să scrie mare “nu vrem bani“; de Ajunul ăsta am fi fost doar 2 oameni. Cerşeala e un aspect de neînghiţit al postmodernismului.

Şi dacă tot sunt la capitolul nemulţumiri şi frustrări, hai să mai dau drumul la câteva. Urăsc falsitatea, am mai spus-o şi o repet. Pot aprecia arta de a nu spune adevărul, diplomaţia, dar nu pot admira omul care la final nu mai poate să-şi dea jos masca, măcar între cei patru pereţi de acasă. De asta nu-mi plac cadourile de Crăciun pe care adulţii şi le oferă între ei. Sunt ipocrite, false, găunoase. Am oferit mamei beţe de Moş Nicolae şi ce ştiam că-i place de Crăciun, însă în rest … singurul cadou este prezenţa mea şi zâmbetul de sărbători. Şi doar asta vreau înapoi.

În articolul anterior mi-am asumat riscul de a scrie pornind de la un exemplu real. Din păcate, sunt responsabil doar pentru ce spun, nu pentru ce vor ceilalţi să înţeleagă. E interesant cum ne privim în oglindă când privim spre celălalt, cum le găsim lor defectele noastre; Kant spunea că privim lumea prin filtru, şi suntem priviţi tot aşa. Am obiceiul prost să spun ce nu-mi place sau nu se potriveşte cu viziunea mea, fără să arunc piatra pentru a omorî. Natura e diversă, I accept that. Păcat că uneori mintea umană nu reuşeşte să treacă peste meta-referinţă şi să înţeleagă dincolo de “ai zis rău despre mine”. This is the end of that story.

Mă mai amuzam în trecere cu un video-articol despre nudism, anume cu ceea ce argumentau adulţii. Că nu-i bine să vadă copiii oameni dezbrăcaţi, că vai, că morala, că incitarea, etcaetera. Cum ziceam, lumea e deschisă, open-source, şi fix copiii sunt primii dezinhibaţi. Ei n-au idee de sex, sexualitate, bine şi rău, văd în nuditate exact ce este nevoie: nişte simple puţe, nişte simpli sâni. Şi le poţi explica foarte uşor că aşa arată adulţii, că vor avea şi ei mai încolo, fără să intri în detalii. Adulţii proiectează asupra copiilor ceea ce se petrecere defapt în mintea proprie. Ipocrizie.

În fapt, cam asta ne aduce criza, o întoarcere în tăcerea curată a gândirii profunde. Fără buget de publicitate, fără presiunea reclamei de pe hârtia igienică. Fără modă definită exclusiv prin suma investită în cheltuielile vestimentare, şi fără comportamentul de coţofană atrasă de prostii sclipicioase. Pur şi simplu ne vom ţine energia pentru noi, pentru că vom avea nevoie de ea să facem lucrurile pe bune. Plăcerea unei beri în timpul căreia ne permitem să discutăm lucruri profunde şi serioase – pentru că aberaţiile semi-intelectuale s-or cerne singure din peisaj. O cursă nu contra lumii, ci înspre noi înşine, o cursă nu a conectării goale ci a acumulării solide, pe care abia apoi o vom împărtăşi.

Iată de ce nu vă urez şi nu am urat nicicui “Sărbători Fericite”. Le aveţi deja :) Cine nu le are rămâne acolo, în colţul lui, şi urările cad lângă el ca nişte mass-messages din limbă de lemn: fără efect, fără stimul, adâncing groapa.

Don’t wish me Merry Christmas. Just smile next time we meet.