Elba Timişoara pierdea ieri, pe teren propriu, în faţa echipei maghiare Albacomp, cu un scor categoric : 66-92. Dar ce mai contează? M-a bucurat semifinala, în care au jucat cu forţă şi au dat tot din ei. La fel ca ieri: Dumnezeu le este martor că au dat tot. Sala a fost de partea lor. Ne-am bucurat că au ajuns până acolo, până în finală, că totuşi au pierdut un meci dar au câştigat argintul .. :)
Meciul de ieri mi-a amintit de celebra glumă cu ” un meci de fotbal este întâlnirea dintre două echipe la sfârşitul căruia Germania câştigă “. Spuneam şi eu o glumă asemănătoare legată de Elba. Dar, dincolo de glume, echipele tehnice au o mare problemă – sunt vulnerabile contra fanteziei, contra inventivităţii, contra vitezei. Exact asta ne-a lipsit ieri: Albacomp ne-a tocat mărunt cu o apărare agresivă – care ne-a şi furat destul mingi, au jucat combinativ şi au profitat la maxim de spaţiile goale din apărarea noastră, spaţii create tot de ei datorită vitezei extraordinare a jucătorilor; în fazele de 1-1 au jucat la fel de agresiv, reuşind să-l anihileze la un moment dat şi pe vitezomanul nr.6 al Elba, Rade Dzambic. Cei doi jucători negri ai maghiarilor au demonstrat -a câta oară?- celebra butadă din filmele americane: “white men can’t jump!”.
Asta e. Ambele echipe şi-au primit porţia de aplauze la fazele frumoase, spre sfârşit sala uitând de fluierături şi de urlete. Am aplaudat întrecerea – şi m-am bucurat că oamenii au prins momentul să fie fair-play. Iar acum, la final, rămâne să spunem doar “Mulţumim, Elba!“.