Ce să zici după un astfel de meci? Că n-avem antrenor capabil? Că jucători de zeci de ori mai scumpi au fost ţinuţi în şah de iluştrii anonimi ai Unirii? Pur şi simplu taci. Şi aplauzi la sfârşitul meciului. N-a fost cel mai frumos din câte putea fi, am dubii că Cisovsky a faultat când am primit golul egalizator din penalty, însă atâta putem.
Şi ..
.. shoot me for this, însă am senzaţia vagă că trăim un moment de cameleonism. Că acest oraş, Timişoara, mândru pentru independenţa lui, pluteşte în derivă. Odată, în vremuri demult apuse, tensiunea etnică era motorul care trăgea totul înainte. Că, la o adică, avem modele vestice şi idealuri naţionaliste. Astăzi, la aproape 90 de ani de la împlinirea idealului de unire, motorul s-a gripat. Şi că, în loc să ne vedem de treabă spre a ne găsi un motor nou, pierdem vremea urându-i pe alţii. Pe olteni şi moldoveni, în loc să le oferim un model de comportament, în care să-i integrăm. Pe bucureşteni, deci pe mitici, al căror set de valori este departe de ideal. Şi, pe măsură ce stăm încordaţi, nu creăm, nu aducem nimic nou.