Când voi fi mare …

Şi pe voi v-au întrebat ce vreţi să deveniţi, nu-i aşa? De fapt nu doar că v-au întrebat, mai degrabă v-au sâcâit, v-au futut la creieri de la pe 4-5 ani, vi  s-au băgat în suflet căutând să vadă ce vă place, este? Mă gândeam io.

Da’ pot spune cu mâna pe inimă că eu unul n-am ştiut niciodată ce vreau să fac. Când am fost -copil fiind- în vizită la Liceul CFR, mi-a plăcut câte ştia să facă strungul. Apoi m-am jucat cu nişte roţi de vagoane, şi-mi plăcea mecanica lor, urmăream arcurile, prostii d-astea. Mai stăteam şi între muncitori la o tablă, şi aşa mai departe. Cum să alegi între a te face strungar şi cartofor? Imposibil.

Apoi am învăţat să citesc şi să adun, şi-am vrut să mă fac învăţat. Nu ştiam io prea bine ce-s ăia învăţaţii, da’ era clar că se holbează foarte mulţi colegi (eram 40 la o singură învăţătoare), şi-mi plăcea de mutrele lor plouate când dădeam vreo rezolvare de problemă pe loc.

Ş-apoi am descoperit bibliotecile şi şahul pe computer. Am trecut şi printr-o perioadă de misticism tembel indus de rude aflate  într-o fază de denial, mai ziceam cu juma’ de gură că “vreau să devin preot” deşi undeva sub pelicula conştientului pâlpâia luminiţa lui NU, scris mare şi lat. Au fost şi-au trecut. Mai ziceam altă dată că vreau să fac “informatician”, deşi la vremea aia habar n-aveam cu ce se mănâncă – noroc că nici adulţii nu prea ştiau, doar priveau cu respect şi tăceau dracului. La fel cum, plictisit de ironiile profului de mate, în clasa a XII i-am zis că dau la Litere numai ca să mă lase în pace cu aluziile lui de meditaţii.

Realizez acum că sincer nu ştiu ce vreau să fac. N-am ştiut niciodată. Lumea e mare şi bogată, şi-mi place să sorb pe îndelete dar apoi să mă mişc mai departe. De fapt, chiar dacă sunt mai degrabă sedentar, cred că asta e singura preocupare pe care aş putea-o avea constant: de călător. Să urc în tren, avion sau maşină, şi peste 2-3-10 ore să fiu la câteva meridiane şi fusuri orare distanţă. Sigur, susţinut de alte activităţi, freelance programmer, virtual assistant, chestii care până la urmă cer un laptop şi interneţi.

Eu şi o carte, eu şi o un laptop, eu şi o cameră închiriată. Atât.

Sunt de meserie fugitiv.

Două poze
Strategii proaste în cultură

Comments 5

  • […] pe bloguri de dimineață și văzând tribulațiunile lui dAImon pe această temă, mi-a venit ideea postului […]

  • :)) I was born the running kind…(cred că stiu bine senzatia). Dar daca imi permiti, nu-i cumva ca pur si simplu…cauti? Incepand c-un comentariu aici, am ajuns sa pun de-un post :)

  • Norocul nostru e ca nu suntem tintuiti in acelasi post pana la pensie asa cum li s-a intamplat parintilor nostri. Avem o paleta mai larga de optiuni si aproape orice tine de laptop si interneti (mai putin programarea) se poate invata relativ usor. Cred. :P Daca ma gandesc la joburile mele… am trecut de la vanzatoare de pantofi la SEO copywriter destul de repede…

    Asa ca, sa ne bucuram de diversitate. :)

  • Diana : Plesure to inspire. Mersi si tie de piesa .. nu stiam The Running Kind.

    Tomata : Point taken :)

  • Când eram pe la vârsta pomenită de tine îmi doream să fiu şofer de tir. Nu a fost să fie. M-am apucat de psihologie şi am sfârşit (momentan) într-o banca.