Pe-o lunga si aspra si stearpa sosea,
Ca toate soselele lumii.
Pe-o lunga si aspra si stearpa sosea,
Era o fantana cu ciutura grea.
Caci apa-si cladise, trecand peste ea,
In straturi, pojghitele humii.
Era o fantana cu cumpana grea,
Ca toate fantanile vietii….
Mă gândesc uneori că n-am crescut mai deloc. Încă visez la puritate, încă mă sperie lucrurile complexe şi prea tehnice, încă mi-e teamă de lupii care sfâşie doar pentru că pot ..
Imaginea din articolul despre rădăcini o am la avatar pe mess şi o am ca fundal pe ecranul computerului. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de semnificaţia pe care i-a dat-o mintea mea, instant, urgent şi degrabă. Pur şi simplu era nemaipomenit de bună ca amintire a visului, ca povestire nerostită şi ca o semnificare a imaginarului copilăros. Era atât de multe!
E interesant cum creierul funcţionează în cicluri.
Semnificaţia se erodează.
Acum privesc la aceeaşi imagine cu un dat din umeri şi cu o amintire vagă. Pot descrie ceea ce îmi stârnea, desigur, însă a rămas gol acolo. De câte ori nu rămâne gol? Ne place o carte, iubim o persoană, o melodie pare să spună atât de multe, un loc pare de-a dreptul încărcat de mitologie, şi totuşi totul se erodează,
, dispare, ca prundişul uscat acolo unde mai devreme erau valurile înspumate, ca piatra arsă unde acum câteva minute era aerul rece şi curat, viaţa o simt ca pe o înserare, ca pe un apus din care se ivesc tenebrele, simt ca o muşcătură din lemn putred în loc de fructul zemos,
, şi totuşi nu pot lăsa viaţa să se scurgă, am mai făcut asta fără să vreau, senzaţia de frecuş cu nudul universului e groaznic de neplăcută şi până la urmă nici măcar indienii nu acceptă resemnarea ca atitudine de viaţă, ei care-s maeştri în a descrie cum viaţa suge.
Creierul caută semnificaţii. De-ar veni primăvara mai repede :)