Spirit gregar

Termenul e folosit de obicei în construcţii mai degrabă dezaprobatoare. Se vorbeşte despre spirit gregar când vine vorba despre fapte rele, despre adunături de derbedei, etc.

Şi totuşi.

M-a fascinat mereu dinamica maselor. Când eşti singur, n-ai putere. Eşti acolo, agitându-te ca un Pepsi, tu cu tine însuţi, furtună în pahar cu apă. Singur. I can’t stress that enough. Când te agiţi se cheamă că încercit să strici maşinăria, să rupi curgerea banală a clipelor, să  ieşi în evidenţă, să îi perturbi pe ceilalţi. Dar eşti doar tu.

Ce e necesar să se formeze o masă de oameni? Nimic special .. un scop comun şi o disponibilitate spre acţiune. Masa critică trebuie să se strângă, şi apoi efectul de bulgăre vine de la sine. Aţi privit o petrecere gata să înceapă? Toţi vin, gazda tot face curse la uşă, cei deja intraţi încearcă să se acomodeze cu locul, nu se prea vorbeşte. Şi apoi într-o trecere pe nesimţite, it’s a party. Când? Cine? De unde a început totul?

Sincer, nu ştiu să vă spun prea multe pe subiect. Dar dacă aveţi răbdarea, aş dori să vă arăt nişte videoclipuri. Până mai ieri nu înţelegeam o anumită legătură între lucruri aparent disparate. Simt că am găsit un fel de cheie.

Spre exemplu, în Martie 2009 a avut loc un flash mob mai altfel în Belgia, la Antwerp.

E regizat, şi totuşi .. unde e punctul de inflexiune? Câţi n-ar dansa şi ei bucuroşi într-un astfel de flash mob? Nu contează DE CE, contează doar că manifestarea te “prinde” chiar din spatele monitorului.

Când eşti în masă nu mai contează apropierea. Dacă de obicei ne ferim de atingere, dacă primim urgent “Scuze!” chiar dacă omul abia ne-a atins, când eşti în mulţime lucrurile sunt fix invers. Necunoscuţii au acces complet în spaţiul tău intim.

Urmăresc de multă vreme galeriile sportive. Mi se pare delicios cum se formează cântecul, cum simţi în piept nevoia de a da afară, de a spune ceva, de a aplauda, de a sări, de a te manifesta. Poate vă este cunoscut videoclipul:

E momentul când uiţi de tine. Când desfizi realitatea, te deconectezi de la ea, pleci în lumea ta şi nu vrei să revii. Spre exemplu, la meciul de care fac vorbire acolo chiar liderii de galerie au declarat că “au decis să ignore realitatea din teren”. N-avea rost, n-avea farmec să stea să înjure.

Dacă tot suntem în zonă, să vă prezint nişte suporteri sârbi.

Fusese meci important între Partizan şi Panathinaikos, iar grecii câştigaseră. Au stat nebunii şi-au cântat minute în şir, până a ieşit echipa de la vestiare şi-a cântat cu ei. De îmbărbătare. Unde se formează masa? Cine decide cine pleacă şi cine nu? Nu-i o galerie, să spui că ăştia oricum ar fi rămas. Îs oameni. Cântând. De ce o fac?

Să mă scuzaţi că mai dau un exemplu local, dar:

Derulaţi pe la minutul 2 şi-umpic. Elba pierdea, era meci decisiv şi era clar că nu avem absolut nici o şansă. Galeria strigă “toată sala”, şi apoi după o scurtă pauză începe un cântec nou. Firav, prima dată sunt ei, o masă închisă, doar ei care cântă.

Apoi un om se ridică în picioare să aplaude şi el. Încă unul. Când deja s-a ridicat un rând întreg, presiune e pe ceilalţi; ei de stau jos încă? Unul după altul, rânduri-rânduri, se alătură cu toţii masei. Complet iraţional. Complet idiot bă, ai noştri pierd!

Am avut norocul să stau fix lângă galerie, să simt cum mi se “sparge” în spate cântecul lor, să aud sala vuind de la ecou. Au fost, am fost, 2500 de nebuni frumoşi care timp de aproape 20 de minute am renunţat la ideea de “raţional”. Nu aveam nevoie de ea. Galeria ne-a oferit încredere, a fluturat steagul când echipa a fost la pământ. N-am spus-o atunci, o spun acum: Mulţumim.

Masele egalizează. În miezul mulţimii, nu mai contează cine eşti, ce statut ai, cât câştigi, dacă eşti şef sau subaltern. Pur şi simplu e un cazan imens (melting pot), şi în el se distilează prezentul. Eşti acum şi aici, lucrurile chiar se întâmplă. Şi se întâmplă fără să discrimineze.

Unii ar putea să vadă în înregistrarea concertului ăsta doar o masă de animale abia scăpate de sub jug. Eu văd energia începuturilor. Pasiunea lipsei de constrângere. Viaţa. Acele frumoase momente pe care doar copilăria ţi le oferă, de obicei. Durerea-n pulă.

Urmăriţi cum “urcă” spre cer ecoul cântecului, spărgându-se în etern. Când cântă, un grup iese din timpul oficial, intră în ritmul lui propriu. Observaţi cum spre final se sparge grupul, ritmul se strică puţin, iar entuziasmul scade oarecum.

Masele deschise se sparg la fel de uşor precum s-au format. Acum sunt împreună, peste 2 minute au terminat treaba şi sunt fiecare pe drumul lui. Ciudate căi ..

Derulaţi la 2:30. Tot ce trebuie să ştiţi pentru a înţelege acţiunea este că Mr. Keating a fost profesor şi fusese dat afară pentru că le explica elevilor să “gândească liber”, lucru de altfel foarte grav într-o lume cu un mare băţ în cur. Şi ce vedeţi este o ultimă explozie a spiritului rebel.

Punctul din care timpul curge altfel. Cine are primul coaie să ridice vocea? Cine-l urmează? Cine pune piciorul pe masă, sfidând autoritatea? De ce-l urmează toţi?

Ultimul videoclip nu este foarte relevant discuţiei, dar redă şi el un moment din Marea Piesă. E foarte interesant de urmărit dinamica revoluţiei, pe data de 16 sunt o mână de oameni care protestează pentru ceva absolut irelevant (Tokes). Sunt sub 100 la început, şi Miliţia îi înconjoară.

Cum au trecut 3 zile? S-au tot adunat oameni, ok, au schimbat placa, ok, dar nu s-a strâns nicidecum masa critică, niciodată peste 1000. Un aparat ceva mai opresiv ar fi reuşit să înăbuşească în faşă “revolta” asta. Şi tot nu-mi închipui.

Mii de oameni în curtea uzinelor, Elba tremurând de furie pentru că nişte proşti cred că pot confisca morţii. S-au perindat pe-acolo primarele, prim-secretarul, oamenii cu funcţii; degeaba, ridicaseră şarpele, treziseră mânia, you cannot go back after this. Data de 20, platforma industrială Buziaşului ridicându-se, fabrică după fabrică, în marşul inexorabil spre centru, cerând toţi acelaşi lucru: “LI-BER-TA-TE!”, adunând în cale studenţi, muncitori, bătrâni, tot ce-au prins în cale.

Îţi creşte părul pe picioare doar gândindu-te la asta, cum de la nici 1.000 de oameni s-a ajuns la 100.000 sau care-o fi cifra exactă. Masă critică, amplificată de simple zvonuri şi de câteva arestări şi răniri. Tumult popular, spun sincer că aş fi vrut să fiu acolo, să văd şuvoiul de oameni ridicând pumnul şi vocea … să simţi inerţia socială în acţiune precum un tren care-i pe cale să măture totul în drumul lui.

Şi nu doar atât. Noi ne proclamăm liberi, cu o seninătate copilărească, şi totuşi Bucureştiul abia dacă ridică vocea a doua zi. Ei abia începeau. Cum s-a format masa critică la ei? Cum a rezistat la noi din 21 până s-a terminat toată şarada cu teroriştii, pe 27? Endless questions.

Later edit, 24 Iunie 2010

Uitasem cel mai bun exemplu de masă spontană pe care l-am văzut vreodată:

………

În final, o chestie voiam să remarc, lucrul de la care de altfel porneşte întreaga însemnare. Spiritul gregar nu-i un lucru rău în sine şi prin sine. Odată ce ai acel minim discernământ să deosebeşti mâna stângă de mâna dreaptă, odată ce ai acel cap limpede suficient cât să nu te arunci de nebun în plasa oricărui nerod …

Gregaritatea e o formă foarte puternică de exprimare. Folosită corect, poate transforma o zi proastă în una bună, o veste naşpa în una acceptabilă, şi uneori o ţară schingiuită în una pe drumul normalităţii. Alegerea e, bineînţeles, în curtea fiecăruia. Cel mai simplu este să ne ascundem, să abordăm lucrurile para-cerebral, să ne prefacem că analizăm şi să ne jucăm de-a “îmi pasă”, fără însă a face mare lucru, mimând însă totul.

Masele sunt un substantiv, de obicei. Povestea începe când ele devin un verb :)