Recunosc. Presupun că se vedea şi cu ochiul liber, da’ în caz că n-aţi observat o mai spun o dată: am fixuri. Plec la drum cu o idee şi până nu mi-o dărâmi stau cu ea în braţe.
Spre exemplu, am o fixaţie legată de scopul internetului: anume că el este acolo pentru a “suge” din noi. Sunt convins că dacă stai pe internet trebuie să dai ce ai mai bun din tine.
Nici măcar nu este o idee nouă. Ce voia omul de rând înainte de internet? Să fie cunoscut, mostly. Să i se recunoască multiplele calităţi. Să fie dat exemplu din când în când. Să-i inspire pe alţii. Cum obţii asta? Munceşti onest până te bagă şeful în seamă şi te dă exemplu. Te agiţi puţin, poate-poate ajungi subiect de articol. Îţi menţii cu pasiune hobby-ul până asociaţia voastră te remarcă. It’s that easy. Acum 20 de ani era mândrie să apari pe sticlă, să ţi se ia un interviu. Un actor era semizeu.
Cu internetul treaba e mult simplificată. Ce faci te reprezintă, şi în general “a face” înseamnă a contribui la un grup. Fie că-ţi faci site, fie că faci blog, fie că scrii pe un forum sau pe Twitter, existenţa ta este condiţionată de prezenţa constantă în grupul pe care ţi l-ai ales.
Ceea ce face internetul interesant este că scoate din tine tot. Pur şi simplu e atât de vast încât te vei regăsi contribuind în 1000 de locuri la discuţii despre absolut tot ce te interesează. Un urmăritor atent îţi poate spune după un an petrecut pe internet ce hobby ai, ce familie, cât timp liber ai la dispoziţie, care sunt orele în care eşti activ, ce personalitate ai, de ce ţi-e frică, ce prejudecăţi ai, absolut TOT. Nu e un defect al tău, poate nu eşti limbut, multe sunt informaţii pe care le emiţi fără să vrei prin ceea ce nu spui sau prin modul cum acţionezi. E contractul tău cu maşinăria.
Aici intervine fixul meu.
La “intrarea” pe internet ai două opţiuni: prima, să fii cât mai ambiguu, să “dai din casă” cât mai puţin şi să nu te ştie nimeni cine ai putea fi; cum ar veni, să fii spectator fără să contribui. A doua opţiune este să fii sincer până la capăt. Sigur, nu înseamnă că din prima zi vei scrie detalii de budoar sau îţi vei striga preferinţele sexuale. Dar trebuie să realizezi că sooner or later o mare parte din lucrurile astea se vor revela de la sine.
Care-i fixul?
Păi mă acuza Arashi că:
aş putea spune si eu că review-urile pe blog sunt o formă de exhibiţionism, la o adică. Aşa cum nu doar ăla care merge la biserică e credincios, aşa nu doar ăla care scrie riviuuri citeşte.
Wrong. Eşti pe internet, singura opţiune este să o iei înaintea maşinii. Să îi pui la dispoziţie tot despre tine. Până la urmă vasta majoritate a materialelor disponibile pe internet sunt utter bullcrap, maculatură în cel mai bun caz. Nu scrii pentru a exhiba că tu citeşti – un critic cu ochiul format te distruge oricum în 10 minute şi-ţi arată că nici măcar un review nu poţi concepe; scrii lucruri pentru a rămâne în memoria ta şi a altora cum arătai la momentul X în timp. Scrii ca să ştii că acu’ 5 ani ai fi fost de acord cu relaţiile gay descris în Brokeback Mountain, şi acum privind în oglindă parcă eşti mai conservator. Scrii ca să-ţi aminteşti nostalgic că acum 10 ani nu ai reuşit să prinzi care-i sensul piesei Trenul fără naş.
E datoria ta, în offline faci acest lucru fără să te tragă nimeni de mânecă, vorbeşti de bună voie despre chestiile care te entuziasmează sau care te-au plictisit de moarte, eşti în stare după 2 beri să-mi perorezi 5 ore despre ce PC game pizdos ai jucat, ce efecte a avut, cum te-a prins; ai fi în stare să-mi descrii cu toate detaliile interacţiunea ta cu boşoroaga aia împuţită de la etajul 2. Însă dacă te rog să stai 5 minute jos şi să scrii cum a fost la teatru, îmi zici că vreau prea mult?
Internetul te judecă şi fără să vrei, am mai încercat să spun asta. Tot ce poţi face tu este să contribui pe cât poţi, pe cât de des îţi permite timpul, pe cât te lasă pudicitatea ta. Să spui tu ce-ţi place, să nu ne laşi să ghicim şi să orbecăim.
Abia atunci va deveni internetul un loc drăguţ: când vor putea munci pe bune şi fără măşti în cadrul lui.
Iar dacă ai mască şi ai intrat cu scopul declarat de a o purta, nu te supăra dacă nu insist să sap mai adânc. Internetu-i mare. Dă jos masca şi mai vorbim.
Wrong. Nu te “acuzam” – făceam referire la commentul tău cum că Lecturi Urbane ar fi o formă de exihibiţionism, ca acuma să vii să spui că ăia de se duc sunt nişte poseri, pen’ că ei nu citesc că nu au review pe blog, ergo nu manifestă interes în general, când nu e rost de stat la poze. Ori mie concluzia mi s-a părut cel puţin trasă de păr pentru că la o adică nu reviewurile de pe blog sunt măsura a cât de cititor este cineva, fie acel cineva şi proprietar de blog şi la fel de bine ar putea un cârcotaş spune că ăia de fac review-uri sunt exhibiţioniştii. La fel de tras de păr şi generalizant la o adică. Recunosc, era un soi de ba pe-a mă-tii :))
Eniuei, foarte drăguţ ce spui tu aici. Şi chiar adevărat, cu mica condiţie să îşi consideri premisa adevărată – poezia aia frumoasă cu internetul care scoate tot din noi şi cum îi dăm noi ce-i mai bun. Ceea ce pentru tine probabil chiar este. Atât că nu poţi extrapola chestia asta la toţi utilizatorii, nici măcar la toţi posesorii de blog (observi că mă feresc de “blogger” ca dracu’ de tămâie).
Pe internet pur şi simplu expui o faţetă. Una din multele – poate ce ai mai bun din tine, poate ce ai mai nasol, poate este ceva mai “real” decât ce oferi colegilor, părinţilor, gagicii sau trupei de mers la meci, poate este ceva mai “fals” pentru că vrei să rămâi îm memoria duhului sfânt al biţilor. Atât “real” cât şi “fals” sunt în fond nişte termeni daţi de cel care judecă faţeta respectivă în corelaţie cu alte informaţii, adică nici mai mult nici mai puţin decât nişte impresii subiective (da, e pleonasm) – ţeapa e aproape la fel de probabilă în “real life” de altfel.
Ţine de om, de talente, de înclinaţii, de chef, de interese, uneori de public, de nevoia de exprimare, de scopul prezenţei pe net sau de lipsa acestui scop (a se citi neconştientizarea lui).
[…] Daimon recunoaşte că e fixist şi mai apoi ne dezvăluie scopul internetului. […]