Cu învăţământ

Probabil ar trebui să tac şi să bag nasul în pământ, sunt pe punctul să repet anul 3 la o facultate oribil de uşoară. Then again, pe undeva mă simt ca Asimov, da’ fix ca-n declaraţia lui: anume că pe măsură ce au trecut anii de şcoală mi s-a lihozit cheful de a învăţa, şi odată cu cheful au scăzut şi notele şi rezultatele. Dar divaghez.

A fost examenul de bacalaureat, şi spre deosebire de anii trecuţi nu s-a mai dat cu cărţile deschise, profesorii se zvoneşte că au fost mai drastici la supravegheat, etc. Lucrul ăsta trebuie corelat cu o rată de promovare oribilă, în unele judeţe aceasta fiind sub 50%. Unde-i buba?

Vine Dojo şi găseşte câteva puncte slabe foarte bine ochite. Doar că .. I don’t know, să-i dăm cuvântul:

Sistemul e de vină

.. zice ea, arătând spre oamenii care au schimbat legile la Învăţământ mai des ca pe ciorapi. Şi aşa este, legea s-a schimbat de foarte multe ori. Însă eu unul vreau să spun un lucru clar şi răspicat: legile alea au importanţa unui rahat de cal. În anul când am dat eu Bacul s-a tot modificat modificarea modificării, s-a zvonit că se scoate proba de sport, etcaetera. Ştiţi cât ne-a putut interesa pe noi elevii? Fix pix. Fiecare îşi învăţa bucăţica lui, facă mai-marii ce-or şti. Foarte bine, se modifică baremul şi dacă pentru cunoştinţele care ieri valorau 5.5 astăzi ai lua 4.5; cui îi pasă? Cine învaţă pentru 5? Elevii normali, şi prin normali vreau să spun ăia oarecum educabili, zic deci că elevii normali învaţă pentru 8-9-10. Colegii mei care dădeau proba la educaţie fizică au început să-şi pună serios problema “oare ar trebui să învăţ totuşi la vreo materie pentru proba F?” cu vreo lună înainte de prima probă. Cam asta e tot ce contează – că 30 de zile sunt suficiente pentru a învăţa lejer pentru o probă irelevantă.

Chiar nu-mi pasă că vor pica cu 10 procente mai mulţi viitori strungari datorită modificării nu-ştiu-căror-chichiţe. Chiar nu consider că se ratează destine şi alte prostii din cauza unor turbulenţe minore.

Profesorii şi directorii de şcoli

Aici sunt de acord cu Dojo până la Dumnezeu şi înapoi. Pur şi simplu nu te faci profesor cu ideea că “mă scot la meditaţii”. Nu cu ideea că “mai pică un cadou de la corigenţi”. Nu te urci la catedră pe ideea scelerată că “am de spus ceva important lumii”.

Să facem o analogie: există în orice ţară şi în orice sport Divizia A, Divizia B ş.a.m.d. Dacă joci baschet în divizia D, probabil un om de pe stradă cu puţin antrenament ar putea fi mai bun ca tine. Dacă vrei însă să joci în A, trebuie să fii bun pe 2 posturi, să fii al dracului de rezistent fizic, să fii tare cât să nu enerveze publicul ostil, să poţi juca chiar cu dureri, bla bla.

Similar, a fi antrenor la divizia C nu înseamnă mare lucru: trebuie să aduni o ceată de puştani plictisiţi şi să îi faci să colaboreze între ei. Să-i pui să alerge. Să-i laşi să paseze liber în loc să-i ţii 2 ore cu aruncări la coş. În schimb, un antrenor de divizia A trebuie să fie mai capabil, să colaboreze excelent cu preparatorul fizic, să ştie şi nişte psihologie pentru a motive jucătorii, să ştie a juca diverse roluri în funcţie de starea lotului, să înţeleagă rapid unde-s gâtuirile şi care-s personalităţile care-i pot câştiga jocul. Complex stuff.

Câte licee de elită există într-un oraş? Unul, maxim două. Avem maxim 100 de licee extrem de bune în ţară. Asta-i divizia A. Acolo “te scoţi la meditaţii”, pentru că elevii au nevoie de pregătire suplimentară şi părinţii sunt dispuşi să plătească. Acolo mai faci bani de la corigenţi, pentru că ratările sunt mai dese şi mai aspre. Acolo ai şansa de a forma caractere importante, nu la Cuca Măcăii.

Un profesor de divizia C, adică acel Average Joe care predă prin toate comunele şi prin toate liceele periferice – acel profesor are o sarcină tâmpit de simplă: aceea de a fi mai degrabă un bun coordonator. Pur şi simplu nimănui nu-i mai pasă dacă Ghiţă Mureşan mai ştie integrale, nicicui nu-i pasă dacă depanatorul maşinii ştie sensul profund al poeziei lui Blaga. Sarcina profesorului este aceea de a forma prima dată oameni – prin ţinuta lui, prin comportamentul lui, prin atitudinea lui faţă de şcoală şi viaţă. Oricine preferă un zidar cinstit unui medic şpăgar. Problema fiind că foarte puţini îşi pun problema, ca profesori, ce meta-informaţii transmit ei. Câţi Domnul Trandafir mai există?

Familia

Dojo strikes again. Am mai dat deja exemplul meu favorit, cel al Italiei, unde afacerile de familie se moştenesc din tată-n fiu şi unde şcoala e un fel de rău necesar, “să nu zică lumea că n-a făcut-o şi pe asta copilul”. Până la urmă asta e atitudinea normală, mersul lumii nu se împiedică de diplomele obţinute fraudulos de unii şi alţii, tot la coşul de gunoi îi azvârlă evenimentele. Mersul anormal al lumii începe atunci când tu vezi cu ochii tăi că odrasla ta e de un 6 indulgent, dar în loc să-l pui la teme suplimentare te duci la prof şi te rogi să dea 7 că “e păcat de viitorul lui”. Ştii cum e asta? Like pouring sand in the machine. Nu se simte pe loc, dar se gripează toată când are suficient nisip. Dovada sistemului bolnav o exprima chiar profa noastră de română, care rar dădea note de 5-6, în general primeai 8-9 pentru că “altfel vin ăia de la sat şi te întrec, şi-ar fi păcat”.

Risc aici să generalizez abuziv, dar problema la români este modul de funcţionare a familiei. Nu-i normal să laşi plodul la bunici să-l crească ei până la 4 ani – părinţii nu au nici o apropiere, nici o autoritate morală asupra copilului. Nu-i normal să plece un părinte în Italia, chiar dacă trimite de acolo lunar câteva sute bune de euro – dacă preţul este ca acel copil să crească fără un părinte. Pur şi simplu familia e o valoare prea puternică pentru a ne permite s-o erodăm, pentru că este singurul element de coeziune într-o societate în care controlul altora este foarte redus.

Bine, poate familiei nu-i pasă prea tare dacă puştiul nu ia premiul I în primul lui an la şcoală, poate nu-i pasă dacă nu ştie toţi domnitorii în clasa a IVa (încă-mi amintesc tâmpenia asta sinistră), poate le-a păsat doar ca el să scrie citeţ şi să ştie a socoti extrem de bine, poate să şi ştie câţiva munţi din ţară. Poate şi în generală nu prea le-a păsat părinţilor că vine plodul cu 5-6 prin carnet şi că mai degrabă stă la fotbal decât la teme. Nu-i nici un bai – dacă la final se trage linie şi plodul ajunge un excelent mecanic auto. Problema apare, bineînţeles, că pe măsură ce copilul creşte el devine mai greu de controlat, iar părinţii care n-au putut face un kinder în clasa a Va să facă teme sigur nu pot convinge un vlăjnar într-a 11a să înveţe că “vine Bacul şi e bine să începi devreme”… Examenul de părinte nu-l dai la 10 ani, îl dai la 18, prin clasa a XIIa când copilul este dat societăţii. Dacă tu ai creat şi întreţinut o falsitate – you fail. You fail bigtime.

Şi asta-i până la urmă ratarea părinţilor, ratarea lor monumentală: fiecare generaţie mai proastă şi mai lipită de calculator care va veni. Da, părinţii de 40-50 de ani care aţi trăit pupând dosuri prin PCR şi prin organigrama internă pentru o primă în plus care nu vă folosea. N-aţi avut spinare, nu mă aştept să iasă din voi vreo generaţie de absolvenţi pe bune până prin 2020. Cu indulgenţă.

Elevii

Aici e aici: luând partea oricui din ecuaţie rişti să fii considerat cu ochelari de cal. Dacă vrei să dai dreptate tuturor scrii un roman. O să scurtez puţin, aşa cât de-o nuvelă :))

În primul rând, să începem cu sentimentul de maturitate şi de “îndreptăţire” pe care-l au mulţi tineri. La unii sunt cocoşisme, şi sincer spun că nu mă interesează – cocoşismele trec de obicei după primele 10 moduri diferite în care-ţi dai cu ciocanul peste degete. Dar pe de altă parte, există suficient de mulţi tineri care sunt mult mai bine echipaţi decât părinţii lor să facă faţă erei noastre. Văd zilnic puştani pe Softpedia încercând să facă un mic business cu domenii,internet, AdSense. Văd zilnic tineri de 14 întrebând chestii serioase în locul părinţilor lor care habar n-au cu calculatorul – de la sfaturi juridice legate de firmă până la sfaturi de începere a unui business sau simple păreri de călătorie; acolo unde părinţii ar acţiona în gol, ei au cunoştinţă de cauză; acolo unde părinţii ar întreba “pe la cunoscuţi”, copiii lor ştiu să caute o ordonanţă de urgenţă şi explicaţia ei pe legi-internet. Acolo unde părinţii şi-ar da banii unei agenţii de turism ţepare, copilul deja a dat pe Google şi a găsit 3-4 cazuri similare, şi dacă-l mai laşi jumătate de oră poate face el itinerariul şi rezervările la un preţ mai mic decât ai crede. Puterea maşinii, maică.

Sunt sute sau mii de elevi care la ora asta în loc să joace Counter Strike citesc despre Perl sau se uită la un documentar despre teoria haosului. Sunt mii de elevi cărora nu le pasă de şcoală – ştiu că pot obţine informaţia mai repede, mai eficient şi mai bine explicat decât dacă ar citi un manual. Aceştia sunt viitorul. Unii poate vor pica la Bac, şi puţin le pasă, din materialul ăsta iese un mic Bill Gates. Poate unii vor rata din prea multă încredere. Cert este că şcoala însăşi nu mai oferă o riglă clară de evaluare, ba chiar scapă nisip pe la încheieturi. Unii elevi au toate motivele să se considere adulţi.

Sigur, există şi baloanele de săpun, elevii care trag de profesori să le dea note bune, elevii care fac sluj pentru a părea faini, ăia care merg la olimpiade pentru că e cool. Irelevant. Ştiu, există elevi care s-au bazat pe copiat, şi n-au avut ce copia într-o sală de incompetenţi ca ei. Există elevi care s-au luat după grup şi s-au dus la fund împreună cu grupul, crezând că va fi uşor ca în anii trecuţi. Elevi care au dat şpagă grosolană ca să treacă. Toate astea sunt nisip în Marea Maşinărie. Nu contează acum – tocmai au învăţat o lecţie dureroasă, şi pe viitor nu va conta – ori se scutură nisipul (iar ei vor pica pe alături din nou), ori se înfundă maşinăria, vindem ţara pe bucăţi şi tragem apa peste.

Concluzie

Elevul este exact lucrul pe care-l măsoară examenul de Bacalaureat. Ştim doar că s-a picat pe capete. Asta înseamnă un singur lucru – că există elevi slab pregătiţi. De unde vin ei? Am încercat în rândurile de mai sus să reliefez câteva aspecte sociale care par să fi dus la această situaţie. Distrugerea sistemului de valori. Erodarea familiei. Nepotismul şi favoritismul flagrant de la toate nivelurile societăţii.

Substratul este unul psihologic. Nu am insistat, dar îl consider evident. Nu suntem mental capabili să înţelegem competiţia. Adulţii când se întrec de fapt încearcă să-şi tragă în jos adversarul, de la zugravi care se denigrează între ei şi până la profesori universitari care îşi neagă unul altuia titlurile academice.

Nu doar că nu suntem capabili de competiţie, dar nu suntem în stare să facem o ierarhie competentă. Bine, Ghiţă a câştigat meciul dându-i celuilalt o lovitură sub centură. Într-o lume normală, Ghiţă ar ieşi din ring huiduit. În România, el devine campion. Discursul public nu este decât o deversare de scursuri oribile, de bănuieli, de acuze, de intrigi. Onoarea nu înseamnă nimic, trecutul nepătat nu pare a conta în faţa cuiva, competenţa reală nu pare a opri lichelele din a lovi sub centură.

Şi din păcate, oamenii buni nu sunt pregătiţi psihic să lovească înapoi. Licheaua nu-ţi dă un pumn sănătos la ficat, nu, ea dă la coaie şi apoi când te vede aplecat te face knock-out cu un pumn în bărbie. Oamenii nu se împart între genii şi proşti, se împart între oneşti şi impostori, iar impostorii trebuie daţi afară cu orice preţ, devoalaţi, expuşi, arătaţi cu degetul şi huiduiţi. Or românul apleacă capul, tace şi speră “să nu fie mai rău”. Acolo unde hiena stă pe un stârv şi se uită cu teamă în jur, românul presupune alte 5 hiene şi preferă să fugă în loc să omoare carnivorul cu o lovitură.

Pur şi simplu, în marea nămoleală numită România, educaţia este doar un capitol, ba chiar unul hilar de supra-reprezentat având în vedere problemele cu care ne confruntăm. Educaţia se va ridica exact atunci când lucrurile subliniate mai sus vor dispărea. Când voi putea fi mulţumit că am luat 6, ştiind că boul de lângă mine nu a putut copia şi că el nu va avea o medie cu 2 puncte mai mare ca a mea. Sau că pot să-l fac de râsul curcilor demascându-i ruşinea. Şi că eu pot lucra în linişte la nota aia, să o fac să devină 10, fără să mă tem că alţii deja au făcut 2-3 masterate.

Pur şi simplu vreau o reprezentare corectă a realităţii.