Spirit avocăţesc

Astăzi vreau să mă ajutaţi cu o explicaţie. Eu încerc de 3 zile să scriu articolul ăsta şi nu-mi iese, aşa că-mi rămâne să sper la un singur lucru: că-s cititorii mei mai deştepţi decât mine.

Să vedem ce fel de idei îmi trec prin minte.

În primul rând, că dacă ajungi să te cerţi cu cineva, de obicei motivele sunt două: fie te cerţi pentru a stabili care-i mai tare psihic, fie te cerţi pentru a stabili o ierarhie de opinii. În primul caz se aplică “cel mai deştept cedează”, în al doilea caz se aplică toate regulile dezbaterii, fără ad hominem şi alte prostii. Bun.

Suntem cu toţii de acord că foarte multe cazuri din justiţie sunt clare ca lumina zilei, mai ales în chestiuni precum Cocoană vs. Reja sau tanti Păunescu vs. pietonii. Pur şi simplu e evident de la 3 kilometri care-i vinovatul. Pe de altă parte există cazuri în care nici cu lanterna n-ai putea deduce unde-i buba şi de unde au început lucrurile; încercaţi să descâlciţi o ceartă între oameni beţi, la sat, şi veţi vedea cum se dezgroapă morţii întru apărarea cazului propriu.

Ei bine, cum numeşti oamenii care deşi clientul lor e clar vinovat ca lumina zilei, totuşi ei insistă să caute nod în papură? Cum numeşti astfel de oameni? Avocaţi.

Iar spiritul acesta al luptei de dragul luptei şi nu de dragul adevărului îl voi numi spirit avocăţesc.

În alte ţări mai civilizate, oamenii învaţă de mici copii să-şi separe emoţiile: da, îl urăsc pe Teddy că e mai bun ca mine la baschet, dar îmi înfrânez sentimentele măcar 60 de minute până ne facem împreună tema la matematică pentru a nu lua iarăşi 4. Dup-aia îi sparg faţa. Românii nu par să fi asimilat această tehnică de supravieţuire.

Aici intră cititorul pe fir, urmând a-mi spune dacă suferim ca popor de spirit avocăţesc. De ce babele se ceartă pe scara blocului la 6 dimineaţa în legătură cu închiderea geamului de la scară? Nu pentru că ar fi vreo temă foarte importantă pentru cineva, ci pentru că ele au nevoie de un mecanism prin care să stabilească o ierarhie socială. Între ghiolbani e mai simplu, “FACI CUM ZIC EU SAU TE TAI”. Primitivism pur. Între caţe nu-i posibil, între funcţionari nu-i posibil, între consumator şi furnizor nu-i posibilă bătaia totuşi, aşa că?

De ce toate administraţiile cer 69 de hârtii diferite şi îţi resping demersurile la cel mai mic semn de neconformitate? Nu pentru combaterea fraudelor, să fim serioşi. Nu pentru binele cuiva o fac ei, ci pentru a satisface o nevoie proprie: aceea de poziţionare. În faţa omuleţului de la ghişeu ai fie opţiunea să pleci capul fie opţiunea să pleci cu coada între picioare. El are ocazia de a se transforma din simplu angrenaj al unei maşinării într-o piesă importantă: o piesă care judecă, ia decizii şi filtrează. Da, “nu aveţi formularul B456, îmi pare rău, reveniţi”. A făcut un bine societăţii. Nu?

De ce Poliţia Comunitară amendează tineri care la 2 noaptea beau o bere în parc, dar nu arestează ciorile care fură în miezul zilei? Păi a aresta ciori înseamnă muncă, înseamnă să te comporţi ca o maşinărie, or poliţaii sunt mult mai mult decât atât, nu? În schimb, amendarea tinerilor dă şi ocazia unei preelegeri, ţii un discurs, “vedeţi voi tinerii ăstia cum vă stricaţi viaţa”. Îmi amintesc încă de un jandarm care avea impresia că terasa unui magazin non-stop reprezintă spaţiu public, şi povestea el cum “v-aş putea amenda”. Te pui cu prostul chitit pe discursuri?

Încercaţi să faceţi o poză în spaţiul public. Ok, poate la prima nu se întâmplă nimic, repetaţi, din 100 de trecători sigur se va găsi unul care să vă spună cu emfază că “v-aş putea da în judecată”. Ştie el ceva, dar în loc să vă ceară bani pentru a semna contract (model release), el preferă să lanseze o tiradă către fotograf. Spirit avocăţesc, el (trecătorul) are dreptate şi dreptatea trebuie demonstrată. Ce se întâmplă când se întâlnesc doi oameni cu acelaşi spirit? Ceva de genul ăsta:

A: (face poze)
K: Vă rog să ştergeţi imaginea. (se proţăpeşte pe picioare, argumentul e subliniat de atitudine)
A: Pe ce motiv? (ton neutru, fără sarcasm)
K: Nu aveţi dreptul să-mi faceţi poză, v-aş putea da în judecată, ştiţi!?

A: Sunteţi în public. Pot face poză. Nu o pot publica. (intonaţie de uşor sarcasm)
K: Tot una, dacă văd poza pe internet vă dau în judecată!

A: Nu, nu puteţi face asta.
K: (?!?) Cum să nu.
A: Pe cine daţi în judecată?

K: Pe .. dumneavoastră! E clar?
A: Poza. Pe internet. Ce persoană a pus-o acolo?
K: TU! (enervat)
A: Identitatea mea nu e cunoscută. Ce scrieţi pe cerere la judecătorie?

K: Cer Poliţiei să vă identifice pe internet! (un prim aha sugestiv, “stai că nu-i aşa uşor” oops)
A: Poliţia Română nu are jurisdicţie pe site-uri în afara României. Pozele nu sunt în România.

K: Cer administratorului să scoată poza. Şi Poliţiei să vă caute după … după IP! (zâmbet de satisfacţie că ştie ce-i aia)
A: Datele sunt confidenţiale. Îmi asum riscul să fie ştearsă poza. Dar e cam lung drumul de la site la judecătorie, nu? ;)

K: ( roşu în obraji, e scârbit de spiritul avocăţesc al lui A şi pleacă convins încă de dreptatea lui )

Discuţia asta am avut-o în linii mari cu un şofer de autobuz, convins că vehiculul său este protejat de forţe oculte contra fotografiei. Bineînţeles, la coborâre el avea în continuare dreptate.

De ce fură unii politicieni? Nu pentru că n-ar avea de mâncare acasă, dar pentru că în loc să gândească în termenii lui “cum e corect să fac” ei gândesc în termenii lui “ce explicaţii aş putea avea pentru acest comportament”. De asta naşii CFR închid ochii către blatişti, de asta putrezesc dosare prin primării, de asta firmele nu se achită de îndatoririle contractuale. Spirit avocăţesc.

Spiritul lui “dar vedeţi, există circumstanţe care ne-au oprit din a face ce trebuia făcut”. Spiritul ascunderii sub o pietricică. Spirit naţional. Da-v-aş foc.