Între Magda Ciumac şi Moş Ion Roată

După cum s-a dovedit în nenumărate rânduri, cititorii de bloguri sunt mai inteligenţi decât autorii. Dovada stă chiar pe-aici în urmă cu câteva articole, dar mai bine permiteţi-mi să citez din timişoreanca:

Mergeti cu incredere pe posturile (atat radio cat si tv) publice! Desi suntem deseori injurati si etc., sunt subiecte pe care le tratam doar noi. Suntem mereu acuzati de plictis, normal, pentru ca la noi nu are loc scandalul, in schimb gasesti mereu teme ca teatru sau altele, despre care nu o sa vezi niciodata nimic la un post comercial. Incearca sa pornesti si tv-ul pe TVR Timisoara… Apoi scrie-mi…

Între noi fie vorba, ăsta e un principiu fundamental al vieţii: tradiţia. Poate vă sună ciudat, vetust şi cu miros prăfuit de pe televizorul bunicii. Mnu.

Tradiţia merge mână în mână cu alegerea maselor, şi reprezintă esenţa unui grup de oameni. Esenţa crezurilor lor, exprimată prin nişte simboluri. Când spui tradiţie nu spui “decrepit” ci spui “puternic”. Un lucru poate fi tradiţional doar dacă el continuă să reprezinte vox populi (“to put to rout all that was not life, and not when I had come to die, discover that I had not lived). Tradiţia este sedimentarea inteligenţei colective, stă acolo fix ca nişte bare de protecţie, ca un tunel în care poţi să-ţi petreci întreaga viaţă, ca nişte repere pe un drum abrupt de munte: ca să nu te pierzi, şi ca să nu repeţi greşelile înaintaşilor.

Imaginaţi-vă un fluviu; măreţ, calm, ostoit, te sui pe o plută şi ştii că vei ajunge cândva la mare. Cam aşa-i şi tradiţia, curgi prin viaţă în matca ei şi nu-ţi mai trebuie nimic până la Marea Trecere. Te plafonezi. Uiţi de pericolele junglei, de fiorul avalanşei, de luminişuri şi poteci, eventual la vreo furtună tragi şi tu barca la mal. Tradiţia te trăieşte, îţi desenează ţinte în viaţă şi te aproape forţează să le urmezi. Ai îndrăzni să nu-ţi botezi copilul, ortodox fiind? Să nu faci nuntă la biserică?

Ăsta e reproşul pe care-l auzim de la Generaţia PRO, nu? Că dom’le, eu nu pot citi ziare pentru că-s textele îmbâcsite. Nu pot ei urmări telejurnalul pentru că nu se discută “real” şi “ca pe stradă” şi nu se atinge targetul. Pe dracu. Astea nu sunt argumente de oameni normali, sunt argumente de dumb&dumber. Limba română a fost folosită într-un anume fel de cel puţin 2 generaţii înaintea lui ’89 -ai la dispoziţie bunici, părinţi, vecini şi rude de la care să înveţi regulile exprimării dacă tu eşti incapabil.

Sigur, are şi generaţia asta dreptatea ei: nu poţi supravieţui ca post TV doar din Surprize, Surprize şi Iartă-mă. Nu poţi oferi cu exactitate de metronom doar Lumină din lumină în dimineţile de duminică, poate vă amintiţi vremea aia. Explozia televiziunii s-a produs tocmai pentru că mânat de forţa tradiţiei, TVR la un moment dat ţinea să repete aceleaşi şi aceleaşi modele vechi. Ţin minte şi acum ce reconfortant era să priveşti la emisiunea lui Oreste-Badea-Teo: era altfel, era funny, era interesantă. La ora când tvr dădea reluări (parcă), ei dădeau conţinut nou. Mai ţineţi minte cum stătea o ţară întreagă să râdă de glumele tâmpite de la Vacanţa Mare? Nu era neapărat ceva mai bun, dar era ceva mai nou, ceva care aducea în discuţie probleme noi, lucruri cu care societatea se confrunta.

Problema noului este că el are de înfruntat tradiţia. Are de partea lui prospeţimea şi supriza neaşteptatului – dar poartă după sine riscul necunoscutului din faţa lui Goliat: dacă ratează? Dacă nu-l ţin muşchii până la capăt? Tradiţia funcţionează, şi-a dat testul, poate să se lase moale şi să tureze motoarele doar dacă simte pericol. Veşnica înfruntare dintre vechi şi nou.

Diferenţa se face pe filieră economică: cine are bani? Păi tinerii şi părinţii lor, mai rar bătrânii. Şi invers, cine ar avea reclame targetate pentru bătrânei, Viagra şi firmele de pompe funebre? În competiţie intră şi câştigă cei care se adresează unui segment să zicem sub 45-50 de ani, şi peste 13-14 ani. Şi după cum remarca Seth Godin, poţi paria fie pe prostirea cumpărătorului fie pe a-l ajuta să crească. Ei bine, spiritul avocăţesc românesc se manifestă aici în toată splendoarea lui: de ce să te chinui să faci media de calitate dacă rezultatele nu se văd imediat? Media reflectă cu precizie de ceasornic dorinţele publicitarilor: de a avea o naţiune de proşti, proşti şi cu bani, manelişti care sparg banii fără număr.

E simplu. N-o vreţi pe Magda Ciumac pe ecrane? Nici eu. Probabil nici realizatorii emisiunilor, dar ei n-au mare lucru de spus. Dacă am reveni cumva, magic, în 1990 şi reporterii ar fi trimişi iar pe teren pentru documentare, ce credeţi că s-ar întâmpla? Ar muri vreunul? Nu, şi-ar face meseria, ar învăţa să se descurce, ar face cumva să vină mort-copt la finalul zilei cu materialul la redacţie. În cazul acesta există şi riscuri, totuşi: fiind vorba de investirea unei cantităţi însemnate de energie, nu orice redacţie şi-ar permite să urmărească prea multe ponturi care nu par credibile.

În final să remarcăm că generaţia copy-paste a crescut dintr-un singur motiv: banii din reclame au început să conteze mai mult decât banii cumpărătorilor finali. La fel ca banii din televizări care primează în faţa banilor spectatorilor de la meciuri, de altfel. Interesul economic dictează că omul trebuie ţinut în lesă, păi atunci cum să scriem sau să spunem noi lucruri inteligente?

De asta eu unul prefer să citesc pe canale care şi-au demonstrat valoarea: realitatea o trăiesc oricum. Nu am nevoie de 5 ziare să-mi spună cum s-ă băşit Băsescu. N-am deloc nevoie de 3 televiziuni să-mi arate cadavrul Mădălinei Manole. Prefer să aştept frumos cât să se sedimenteze lucrurile şi apoi să am parte de o vedere de ansamblu (măcar parţial). Sorry people, Nikitele, Elodiile şi Ciumacele pot să se ducă la dracu. Între nişte tipi care n-au înţeles prezentul şi nişte tipi care îl înţeleg şi-l distorsionează în folosul altora … îi prefer pe primii.

A, şi poate ne învăţăm că un ziar nu poate să coste mai puţin decât hârtia igienică? Asta dacă vrem vreodată să ridicăm pretenţii la calitate şi să nu ajungem să ne informăm de pe bloguri.