( Despre argumentul gogoşeriei nu vă spun foarte multe, luaţi de citiţi la sursă: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_16099/desktop_1/Copyright_vs._file-sharing._Argumentul_gogoseriei.html )
Am fost la Megamind acu’ ceva vreme. Un film de animaţie relativ tâmpit, previzibil şi nemenţionabil. Teoretic, l-ar fi putut salva coloana sonoră: auzi un Itsy Bitsy Spider, auzi un Bad to the Bone, mai un Highway to Hell, Crazy Train, pe scurt muzică bună. Sunteţi de acord că-i muzică bună? Eu sper că da.
Problema s-a ridicat când a început Back in Black. M-am bucurat că a început dom’le o altă melodie bună. Şi m-am bucurat fix 8 secunde, după care m-am plictisit groaznic. Ştiam piesa pe dinafară, la fel cum ştiusem şi piesele dinainte; sunt faine, dar nu când le auzi într-un film pe care ai dat 20 ron să-l vezi. Practic filmul era construit pe nişte .. cum să le spun .. ruine. Ceea ce astăzi numim muzică bună sunt nişte piese cernute prin maşina timpului şi care cumva ne-au rămas dragi. Dar ele sunt acolo, în trecut, şi ori de câte ori le ascultăm ele pot conţine doar ceea ce conţin. Nu avem cum să descoperim ceva nou în lucruri vechi, la fel cum nu prea mai avem ce descoperi în Romeo şi Julieta. A fost, a trecut, este obiect de arhivă.
Lucrul ăsta nu-i rău în sine, în fond în România profundă încă se joacă hora şi încă dansează ţigănuşii în puţa goală când trece trenul pe la ei prin sat. Doar că noi suntem vag mai tineri decât chestiile astea, şi după noi vin generaţii şi mai tinere. Truism, da’ să vedeţi ce truism este când copiii nu mai ştiu ce-i aia o dischetă şi la ce foloseşte. Tehnologiile mor laolaltă cu banii, obiceiurile doar cu oamenii. De asta într-o viaţă au văzut părinţii noştri şi calculatoare gigantice şi playere mp4 portabile, matematică simplă a profitabilităţii. Oamenii însă îi schimbi mai greu .. mult mai greu.
Unde stă proprietatea intelectuală în ecuaţia asta? Păi la partea cu banii. Un disc de pickup era al tău şi doar al tău, greu de copiat. În schimb casete audio goale s-au găsit pe toate gardurile şi “piratarea” unei casete dura 30 de minute. A murit muzica odată cu inventarea casetei audio? Nu. A murit muzica odată cu inventarea discului compact? Nu. Sigur, s-au găsit dirijori celebri care să refuze înregistrarea concertelor lor, necrezând în “conserve”. S-au găsit oameni care să derâdă* jazzul, considerându-l prea vulgar şi prea zgomotos în comparaţie cu valsurile cu care erau obişnuiţi.
Argumentul principal anti-piraterie este că în lipsa suportului pecuniar nu mai creează nimeni nimic. Fals. Arta adevărată nu ţine cont de bani – Eminescu ce roialties a primit pentru poeziile lui, bă? De multe ori, arta adevărată nici n-o recunoaştem până nu ne izbeşte în nas. Restul producţiilor sunt în cel mai bun caz kitsch sau pop, conserve. Cu părere de rău, aici intră şi Freddie Mercury spre exemplu. A fost showman, entertainer, a compus piese pe care le cântăm până astăzi .. dar a schimbat cu ceva cultura lumii? Tind să cred că nu.
Este axiomatic că orice este produs în masă îşi pierde valoarea. Au “murit” meserii întregi, lăsând locul fabricilor. O linie de producţie formată din 10 oameni (incluzând aici şi QC, încarcasare, handling) produce la Solectron spre 1000 de bucăţi într-o tură de lucru. Va dispărea muzica? Poate în 20 de ani va fi compusă complet de către maşini inteligente, cine ştie. Deja muzica electronică (house şi genurile adiacente) poate fi compusă cu diverse softuri precum Fruity Loops, Magix Music Maker, Cubase .. you name it. Futu-i, până şi traduceri ştiu maşinile să facă; sigur, momentan o fac prost, dar învaţă ele.
Şi ştiţi care-i cea mai frumoasă parte? Noi n-avem nici un cuvânt de spus în chestiune. Banul, valoarea, alegerea maselor, ele dictează ce se întâmplă. Masele au ales: proprietatea intelectuală nu există în era digitală. Zbaterile MPAA şi zbaterile noastre cum că “se degradează cultura” sunt fix ca zbaterile muzicienilor de filarmonică legate de jazz. Degeaba există 10 prostălăi care angajează o armată de avocaţi pentru a apăra un drept inexistent în cultura digitală.
Lumea a făcut deja pasul înainte.
[ * chiar nu mă interesează că limba română nu conţine verb corespunzător substantivului derâdere; mi-l fac singur ]