De universitas, post scriptum

Nu prea ştiu cum se începe o astfel de însemnare, sincer să fiu. Poate pentru că prea obişnuit fiind să critic pe alţii, am pierdut îndemânarea în a mă critica pe mine …

Am început Facultatea de Matematică-Informatică (secţia informatică-engleză) în 2007. Nu sunt sigur că mă atrăgea ceva să fac şcoală peste cei 12 ani necesari, poate acea idee vagă că “e cu programare” şi având în vedere că-mi plăcea oarecum programarea la liceu, mnoa. Să fim “în rândul lumii” cu diplomă de licenţiat.

Hai să despic chestiunea direct: tocmai am încheiat încă un an fără a promova toate examenele – şi nu am de gând să mă mai înscriu înapoi. Deja a fost un an în plus, ciclul Bologna prevede doar 3 ani şi eu l-am repetat o dată pe al treilea. Dacă doriţi să râdeţi la acest moment, aveţi mână liberă; sunt primul care chiar o face. Mă încadrez în categoria glorioasă a celor care n-au reuşit să termine o facultate, hă hă.

~~

Dacă vă interesează povestea pe lung o aveţi dinjos. O voi scrie nu atât ca o scuză pentru mine (nu îmi caut aşa ceva) cât ca o mărturie pentru alţii, poate foloseşte la ceva.

În primul rând o să notez că sunt genul complet impermeabil la presiune. Nu am învăţat pentru examenul de capacitate (clasa a opta) decât în semestrul II, şi atunci pentru că încă mă interesau vag materiile. Da, mă interesau sintaxa frazei şi istoria românilor, mai puţin matematica (la care atunci am luat doar 7). Nu am învăţat pentru examenul de bacalaureat decât cu o lună înainte, şi atunci strict ce m-a interesat pe mine – iarăşi, fugitiv curentele literare şi câte ceva din istorie; din nou am luat o notă foarte mică la matematică. În condiţiile astea puteţi ghici cam cât m-au interesat materiile din facultate per total?

Primii doi ani la facultate am mers acceptabil, puţin sub nivel dar pe-acolo, studiind din când în când ce mi-a atras atenţia şi trecând ca gâsca prin apă la restul. Nici atunci n-am strălucit, ferească Dumnezeu – doar că la materiile ce m-au interesat am citit pe cont propriu câte ceva. Programare, în general. Apoi între anii 2 şi 3 m-am angajat, iar perspectiva mi s-a modificat brusc.

Pus în situaţia ca munca mea să se vadă concret, pus în situaţia să învăţ proceduri şi regulamente cu un scop clar definit … ei bine, chestia asta a azvârlit şcoala în fundal, complet în fundal. Chit că ce lucrez este mai degrabă muncă repetitivă şi care nu cere creativitate, totuşi a reuşit să fie cu un ordin de mărime mai interesantă decât cursurile. Şi aici s-a încheiat jocul complet – am pierdut interesul, am ratat examenele în anul III. Am preferat să stau nopţile să înţeleg legile de faliment personal ale americanilor decât să învăţ modelul OSI sau algoritmul RETE. De altfel veţi observa în descrierea ce-am încercat s-o fac profesorilor că cei din ultimul an mai degrabă lipsesc. Să mă prezint la ore înainte de prânz ar fi însemnat să-mi reduc din cele 8 ore de somn normale – iar pentru asta ar fi trebuit să am materii interesante.

.. În fond ciclurile trebuie să se închidă cumva, să tragi linie din când în când. Dacă mă angajam în anul I în loc să încep facultatea acum aveam 4 ani experienţă. Dacă aveam curajul să închid ciclul vara trecută acum aveam un an experienţă ca programator. Să continui ciclul ar însemna să mai stau un an – pierzând astfel oportunităţi, gândindu-mă ce fain arată lumea de afară în timp ce eu învăţ mai nimic. Nu mersi. De altfel un absolvent de Politehnică primeşte diplomă de inginer şi măcar formal garanţia că “ar fi capabil să lucreze în domeniu”. Un absolvent de UVT – CS (comp. science) primeşte o diplomă cu care se şterge la fund când angajatorii încep să întrebe dacă ştii tehnologiile X, Y sau Cutare. Sper să iau certificări pe domeniile care mă interesează, spre exemplu CCNA sau SJCP, şi să uit că a fost odată o facultate care-şi minţea studenţii că-i vă învăţa ceva util. Din 200 de studenţi anual la secţia în limba română câţi estimaţi că ies programatori acceptabili?

Problema spinoasă aici este că tot ce spun poate fi interpretat ca post-raţionalizare. Cum ar veni – n-am putut deci spun că oricum nu trebuie, chestia cu strugurii acri. Pe de-o parte este adevărat, n-am putut învăţa spre exemplu Software Engineering nicicum. Nici ecuaţii diferenţiale şi parţiale. Scăderile mele proprii peste care n-am putut să trec – şi nu-s sigur că aş vrea să fi trecut. Pe de altă parte de 2 ani urmăresc ce se întâmplă pe piaţa joburilor, ce semnale pleacă de pe piaţa internaţională, ce decizii iau alţii mult mai importanţi decât românii. Direcţia îmi pare clară: indiferent ce scrie pe hârtii, firmele au nevoie de oameni care să ştie lucruri. Să ştie rezolva probleme şi în final aduce bani. Mă apucă dracii când văd câte chestii practice NU am învăţat.

În fond, e vorba de mintea mea: am stat în ultimul an studiind chestii fără legătură cu şcoala sau ITul, fără nici un chef să calc pe la cursuri. Mă găseam plecând la bibliotecă şi citind prin dicţionarul albanez-român sau citind despre meme biologice; nu voiam să aud iarăşi de geometrie, spre exemplu. Pe de altă parte nu m-am angrenat în nimic serios de teama acelui pitic de pe creier care urlă din toţi bojocii că “AR TREBUI ACUM SĂ FII LA CURSURI”. Un blocaj care nu are voie să mai continue. Din momentul când am ştiut că voi pica anul şi am decis să-mi retrag dosarul m-am simţit, din nou, eu însumi :)

Fix aceeaşi senzaţie ca după bacalaureatul din 2007. Urăsc educaţia formală cu pasiune.

~~

Chestiunea aspră este că m-am legănat de-a lungul valului, trecând la BAC în 2007 şi prin copiere. Era vremea când părinţii le strigau pe geam rezolvări copiilor, şi asta la centrul cu “prestigiu” numit C.D. Loga. Era vremea când la Litere intrai la buget doar cu medii peste 9,5 – o diferenţiere foarte fină şi care evident nu reflecta deloc realitatea. Un examen mai greu atunci m-ar fi făcut să mă gândesc de 2 ori înainte de a continua. Poate aş fi studiat cu mai multă atenţie şi ofertele facultăţilor, cine ştie. Cert este că am mers pe flux cu “trebuie să ai diplomă” şi am constatat că nu-mi place deloc să stau cuminte să învăţ ce nu-mi place; apoi am rămas sigur pe mal la reflux …

… Timpul meu trece. Iar eu vreau să aleg cum trece, să fiu eu cel care alege cum şi-l pierde sau cum şi-l câştigă. Cam asta-i.

~~

Va urma cândva un articol separat despre profesorii ce i-am avut. Nu-mi dau seama cui ar putea folosi, dar e o formă de feedback ce ne-a fost refuzată în aceşti ani. A acorda note pe foaie unui profesor nu înseamnă nimic, şi simplul fapt că s-a ales hârtia în locul internetului arată clar că feedbackul nu a fost dorit. Nu-i bai, de aia avem cuvinte.