Există două modalităţi de a aborda procesul învăţării: ori alegi să faci erori şi să le corectezi apoi, ori alegi din prima să nu greşeşti.
Prima abordare se rezeamă pe observaţia că un lucru necunoscut stârneşte frica. Omul (învăţăcelul) alege un unghi de atac şi începe să lucreze la a descifra regulile domeniului. Aşa învaţă copiii limbi, fără să ştie ei prea bine gramatică sau ortografie. Vorbesc, fac greşeli, cei mari îi corectează veseli, cunoaşterea se sedimentează în timpul procesului aproape fără durere. Aşa se parcurge distanţa de la “i can has cheezburger” la “Can I have a cheeseburger?“. Şi anume făcând greşeli, remarcându-se că e greşit într-o întrebare să pui verbul pe poziţia secundă spre exemplu. Costurile acestei abordări sunt cele ale sculelor arse şi a timpului cheltuit. Să numim această modalitate “creativă”.
A doua abordare este utilizabilă în special în domeniile în care experimentarea este prea costisitoare. Dacă vrei să te apuci să-ţi construieşti o locomotivă şi ai banii pentru exact o locomotivă, atunci nu-ţi este permis să faci greşeli. Prin urmare te apuci şi studiezi cum funcţionează o aşa maşinărie, principiile de mecanică şi termică, eventual faci şi o simulare pe calculator, abia la final construieşti. A alege să nu greşeşti retează, desigur, posibilităţile de exprimare, obligând la a alege fix acele drumuri care sunt sigure. Construcţia unei centrale nucleare nu poate fi lăsată în sarcina abordării de la primul punct, acel trial-and-error drag creativilor. Să numim această modalitate de gândire “inginerească”.
Gândirea inginerească reclamă creativitate în momentul când depăşeşti domeniul cunoaşterii. Deşi tu ştii sigur că o maşină numerică poate rezolva funcţia lui Ackermann cu parametrii (2, 2) şi rezultatul este reprezentabil prin date native, totuşi rezolvarea funcţiei cu parametrii (10, 9) va oferi un rezultat atât de mare încât trebuie inventate noi modalităţi de stocare pentru el. Un om obişnuit a gândi matematic începe prin a-şi pune problema limitelor domeniului şi abia apoi încearcă o rezolvare practică.
Pe de altă parte gândirea creativă reclamă disciplină pentru a putea progresa în cunoaştere. După o perioadă de acumulare în devălmăşie este nevoie de o staţionare şi organizare a masei de cunoştinţe astfel dobândite. Fără organizare este perfect posibil să ajungi a scrie în limba engleză texte întregi fără acord între subiect şi predicat sau greşind înţelesul expresiilor (verifică asta afară!). Disciplina necesară poate fi ori din surse interioare ori impusă (spre exemplu prin intermediul unei şcoli) – şi adeseori reclamă existenţa unei persoane capabile să explice conceptele teoretice prea grele.
Veţi spune că m-am apucat să vă descriu evidenţa banală. Hai atunci să cugetăm împreună la o problemă practică:
De ce românul mediu preferă să gândească o chestiune în termenii lui “merge şi-aşa”? De ce oriunde există o Dacie 1310 cu capota ridicată se găsesc imediat şi 5 bărbaţi în jurul ei care să “ştiu eu sigur” ce are? Din 5 oameni răsar 5 soluţii diferite, ce-i aici, Congo? Eu unul suspectez o abordare idioată a meseriei, sincer.
Modul cum se adresează problema predării Limbii Române la nivel de gimnaziu şi liceu teoretic pare a-mi da dreptate: mult prea rar este încurajat elevul să gândească pe cont propriu, în schimb se oferă soluţii predefinite pentru probleme care mai degrabă ar cere creativitate. Analiza unui text literar cere, desigur, cunoştinţe tehnice – curente literare, figuri de stil, tehnici precum aliteraţia, pe scurt bucăţele de cunoaştere ce pot fi aplicate diverselor instanţe de text. Dar pe lângă asta ar fi nevoie şi de o cantitate de opinie personală, un spaţiu în care să poată spune şi elevul Ionescu din Cuca Măcăii că “mie mi se pare puerilă poezia Peste vârfuri”. Sau că i se pare banală. În lipsa acestui spaţiu de exprimare se instaurează un fel de realitate paralelă, în care omul-elev nu reprezintă decât o maşinărie incapabilă de gânduri proprii. O realitate în care adevărul vine din Manuale. Nu aşa se încurajează oamenii liberi ..
Pe de altă parte – aţi văzut vreodată cum se face “practica” la liceele industriale? O bere la omul cu practica şi s-a rezolvat problema. Ar trebui elevii unui liceu de telecomunicaţii să ştie a lega fire pe stâlpi? Ei, aş, doar n-o să stea cineva după atâţia elevi să-i supravegheze să facă totul corect şi apoi să-i mai şi pedepsească cumva. În timp ce unii învaţă că operele literare nu sunt analizabile de către ei înşişi, alţii învaţă că anumite chestiuni strict tehnice pot fi abordate prin ghiceală, “îi dai 3 ciocane şi-şi revine“. Doar n-o să citeşti manualul înainte să te apuci să dezasamblezi ceva, ferească Sfântu’.
Începutul abordării creative este, desigur, să te joci. E ok să încerci a face un castel din cuburi când eşti copil, şi e ok să sprijini întreg castelul pe 2 piloni. Dar mai apoi trebuie să descoperi că e nevoie de minim 4 piloni, preferabil mai mulţi; foarte preferabil este să înveţi de ce este nevoie de o bază solidă. Pe de altă parte, oamenii “tehnici” ai noştri învaţă strict prin experimentare, fără însă a încerca vreodată să înţeleagă de ce mama dracului se întâmplă ce se întâmplă. Nici măcar medicina nu face o excepţie prea mare aici – există posibilitatea ca mergând la 4 medici să ţi se pună 3 diagnostice diferite. Uneori chiar şi opticieni diferiţi sunt capabili să greşească dioptrii cu variaţie peste acel 0,5 admisibil.
Există vreo soluţie la problema de faţă? Desigur, seriozitatea. Şi din partea educatorilor şi din partea celor supuşi educării. Care sunt şansele ca acest lucru să se întâmple vă las pe dumneavoastră să-mi spuneţi.
Critica literala are alte probleme. Eu unul gasesc povesti ca Ghinion si Banana a lui Pulebreanu si Puletii lui Preda fara sens in sistemul de invatamant. Ce ma intereseaza pe mine traumele astora doua cu tati care-si bat copii si nevestele si dau cu sapa la tara. Astea nu sunt lucruri de invatat in societatea de astazi. Nici macar nu sunt date ca exemplu prost de societate. Vin in programul de invatamant si se invata mecanic.
Dan Dutescu atragea atentia ca este de 3 ori mai greu sa reinveti ceva ce ai invatat gresit prima oara. Si are dreptate, desi poate ca este de 5-6 ori mai greu. Tocmai de aceea mai se pare extrem de interesant modul in care abordati chestiunea in cauza.
textele sablon de critica literara sint doar pentru a-i forma elevului o imagine asupra modului in care trebuie sa lucreze si subliniaza principalele idei ale unei operi. Daca in scoala generala a operat siatemul pacatos la care faceti referire, in liceu situatia afost cu totul alta. Meritul era de aceasta dat acordat creatiei proprii. Totusi, un profesor nu poate lucra cu o clasa intreaga. Nici toti elevii nu vor indragi aceeasi disciplina, desi am avut profesori ce au reusit sa trezeasca interesul la pewste 75% din clasa. Insa discipline ca gramatica, matematica, chimia, fizica necesita pregatirea inca de la inceput si nici nu sint general intelese.
Apropo de a doua paradigm, confirm suprematia in media a creativilor cu background ”ingineresc” sau ”real”.
diogene:
Sunt de acord, deşi nu ştiu cine-i Dan Duţescu: pe măsură ce o informaţie se sedimentează în angrenajul mental devine din ce în ce mai greu să modifici întregul angrenaj pentru a corecta eventuale greşeli. Totuşi cu toţii trebuie să fim dispuşi în acest sens – corpul cunoaşterii este mereu deschis, iar creierul trebuie să fie pregătit spre a asimila şi integra lucruri noi. Altfel vorbim despre un intelect sterp.
Despre critică este o discuţie întreagă, nu-mi dau seama dacă sunt în măsură să o port eu. Şi totuşi: nu este nevoie să îndrăgeşti disciplina Limba Română, ci să fii capabil să munceşti pe cont propriu extrăgând fişe de lectură şi apoi analizându-le să tragi concluzii. Asta se învaţă în şcoala generală.
De altfel faptul că la liceu un număr mare de elevi ajunge să “înveţe” recurgând la comentariile altora indică o lipsă de tehnică. Nu lipsa unei vagi “aptitudini”, ci lipsa practicii în a citi şi a înţelege. Nici nu putem discuta despre spaţiu acordat interpretării personale înainte de a avea bazele puse.
Cu atât mai mult disciplinele tehnice au nevoie de o abordare serioasă şi care reclamă înţelegerea deplină a conceptelor de bază. Totuşi într-o bună măsură studiul nu aduce satisfacţii imediate, cel mult o oarecare linişte celor care au curiozitate dezvoltată. Pentru toţi ceilalţi există coerciţia.
De altfel de acolo începusem articolul – de la observaţia că “tehnicienii” noştri nu par a fi fost supuşi rigorii sau coerciţiei, prin urmare îşi permit a fi creativi cu chestiuni tehnice. Şi-i puţin păcat..
grossfire:
E un lucru binecunoscut, da. Oamenii obişnuiţi a gândi tehnic au un avantaj în viteza de memorizare, viteza de analiză şi capacitatea de clasificare a diverselor lucruri. Ce lipseşte de obicei este un filtru de fineţe pentru aspectele subtile, dar lucrul acesta poate fi compensat.