( Am făcut mai demult o ofertă de dialog doritorilor, pe modelul simplu că mi se sugerează un articol scris de altcineva iar eu scriu un răspuns în contrapondere.
Bineînţeles, ca orice leneş sadea am şezut pe sugestiile primite din public până am uitat de ele luându-mă cu alte chestiuni mai presante.
Ei bine, cu scuzele de rigoare pentru întârziere, am să încerc a-i răspunde lui Cosmin la articolul său Ro-politică. )
~~
Cosmin identifică două forme de politică în România, numindu-le politică-religie şi politică-ştiinţă. Ele fiind doar două le găseşte desigur a fi în completă opoziţie şi omul procedează în a ni le descrie; după cum vă probabil închipuiţi datorită denumirilor, P-Re întruchipează şamanismul combinat cu populismul ieftin, pe când P-Şt ar trebui să fie bazată pe unelte şi procedeea raţionale, uneori în contra voinţei populare. După chiar spusele autorului, P-Şt nu există în România.
Problema mea cu această abordare este lipsa ei de elasticitate. În orice formă de clasificare încercăm, există mereu necesitatea de a alege granularitatea cu care separăm elementele setului. Pentru a putea alege granularitatea trebuie să alegem nişte calităţi /atribute măsurabile ale elementelor măsurate. Populismul este, într-adevăr, un atribut ce poate fi folosit în măsurători, însă e greu de cuantificat. Cum determini dacă PNL sau PDL e mai populist? Discursul bi-color al unui partid e iarăşi uşor de identificat, însă greu de cuantificat; orice politician este obligat la un moment dat să-şi critice adversarul – cum diferenţiem instanţele când o face “pe drept” de cele când o face “pentru imagine”? Întrebări, întrebări.
Cum Cosmin nu-şi intenţionează articolul să fie exhaustiv, nici eu nu voi insista prea mult. De altfel participarea mea politică se rezumă la a vota preşedintele şi senatorii/parlamentarii, plus primarul şi consilierii locali. Întru alegerea acestora folosesc însă un set de criterii ceva mai extins. Mă interesează la un candidat (pe orice funcţie) competenţa, ceea ce implică minime studii; 8 clase nu-i clar că-s suficiente, însă între a avea liceu sau master nu văd o distanţă mare. Eventual puncte-bonus dacă omul are studii doctorale în străinătate. Onestitatea este al doilea factor, pentru că în fond mai bine unu’ care fură dar face ceva decât unu’ care nu fură nimic dar nici nu face nimic. Defectele se judecă în funcţie de caz, toţi având aşa ceva. Şi-n general nu-mi sparg prea mult capul, eu fiind doar o bucăţică mică din marea masă.
Hai să luăm şi un studiu de caz, ca să nu vorbim în gol. Daniel Funeriu este un ministru al educaţiei ce –spre deosebire de predecesorii lui– a luat o măsură clară şi radicală împotriva furtului intelectual la examenul de Bacalaureat. Deşi măsura luată de el a avut un impact măsurabil asupra rezultatelor examenului, diferenţiindu-le drastic de anii trecuţi, nu a binevoit să folosească datele strânse pentru o abordare statistică a rezultatelor, iar Ministerul Învăţământului nu a publicat nici un studiu în urma sintetizării datelor respective. Politica făcută de Funeriu nu poate fi deci inclusă în sistemul Cosminmaricarianesc nici în categoria P-Re (pentru că-i direct antipopulistă) nici în P-Şt (pentru că metoda folosită nu este dusă până la capăt). Iar cum un exemplu clar şi răspicat ne ajunge pentru a demonta eşafodajul …
Pe scurt, articolul în discuţie serveşte drept anecdotă în întâlniri relaxate cu prietenii, maxim ca metodă grosieră de evaluare. Prea grosieră totuşi pentru a servi la ceva util, îmi pare mie. Sorry.
Exemplul e bun. Problema principala cu teoria lui Cosmin, pe care exemplul o si ilustreaza de altfel dintr-o parte este ca o reprezentare a politicii drept stiinta e samanism pur, de aceeasi factura cu samanismul ciudatilor care-ti explica despre “stiinta” de-a agata femei. Politica nu-i o stiinta, dar asta nu inseamna ca nu-i o indeletnicire serioasa cu chitibusurile ei. Nici muzica nu-i stiinta (in sensul pedestru-tehnologist in care bag seama ca folosim acest termen), da’ asta nu inseamna ca nu se poate distinge intre muzicieni si muzicanti. Nici actoria nu-i stiinta, nici curvia nu-i stiinta si asa mai departe.
Scuză-mă, dAImon, n-am timp să elaborez acum, promit să revin zilele următoare cu un răspuns mai pe larg sau mai pe lung. Deocamdată, ţin să spun doar că-s de acord cu concluzia, n-a fost niciodată intenţia mea ca articolul să servească drept mai multă decât o metodă grosieră de evaluare. Revin, cu vorbe să te cert.
O zi bună.