Ce (n-)am înţeles din “Procesul” lui Kafka

Articolul de faţă nu se doreşte a fi o recenzie – nu una competentă, completă sau utilă. În nici un caz nu poate fi critică literară. Este mai degrabă o perindare prin amintirile mele despre o carte care mi-a luat două luni s-o termin şi pe care deşi o recomand altora cu căldură eu n-aş relua-o decât în urma unor presiuni externe supraomeneşti.

Cum poate fi o carte şi recomandabilă şi detestabilă? Cam în acelaşi fel în care-i Adevărul şi atrăgător şi respingător: trebuie nervi de oţel şi spirit pentru a-l înfrunta. Şi după înfruntare nu-i sigur că vei ieşi complet întreg; câştigat, mai mult ca sigur – dar nu neapărat acelaşi.

În primul rând, acţiunea cărţii.

Ea nu există în adevăratul sens al cuvântului decât pe ultima pagină, unde personajul principal moare “ca un câine”. Se întâmplă lucruri, desigur, însă ele sunt banale şi imunde şi absolut plictisitoare încât putem spune că ele nu-s chiar acolo. Aspectul ăsta are darul să respingă cam orice cititor ce derivă plăcerea lecturii din firul epic; e ca şi cum ai viziona un film de Tarkovski în care iarăşi “nu se întâmplă nimic“, mori încet lângă ecran.

Nu e o acuză la adresa cititorului, de altfel: cu toţii am început astfel. De altfel recenzia Laurei-Elena, mai degrabă naivă, o pun pe seama acestui mic blocaj. E enervant să nu se întâmple nimic, şi neputinţa personajului în faţa unui sistem absurd e de-un patetic rar. Practic te apucă durerile de stomac, alternând între simple momente de cringe şi vârfuri de groan. Mno, şi dacă dincolo de absurdul situaţiei nu găseşti plăcere în acurateţea descrierii, mare lucru nu-ţi rămâne din carte.

Să ne referim şi puţin la titlu.

El este în original Der Prozess, ceea ce se traduce în româneşte corect Procesul dar în engleză The Trial, pierzând un joc de sensuri. Posibil să mă înşel, însă în germană şi română titlul are dublu sens, un proces scos din contextul juridic fiind doar o colecţie de proceduri mecanice făcute pentru a obţine un rezultat. Vă apucă durerile de cap când vă gândiţi la procesul de producţie dintr-o fabrică, cât de repetitiv şi complet decerebrat se desfăşoară? Dacă nu, n-aţi lucrat niciodată ca simplu muncitor într-o fabrică, şi probabil v-ar folosi experienţa. Doar zic.

Ei bine, viaţa tuturor personajelor din carte nu-i altceva decât un proces industrial. Până şi felul tipizat în care vorbesc oamenii e de o banalitate cruntă. E depresivă atenţia detaliată ce o acordă ei fiecărui aspect al conversaţiei vieţii, aplatizând absolut totul prin despicarea firului în 4 fără a discrimina importanţa celor discutate. Ar fi în stare să discute cu aceeaşi mină meciul de fotbal din weekend şi executarea publică a Papei. În lumea în care se desfăşoară Procesul nu-i loc de vioiciune, creativitate sau ceva surprinzător, din acelaşi motiv pentru care o hală de producţie nu are prea multe ferestre: deranjează subiecţii de la Chestiunile Importante De Făcut. Ei trăiesc fără să chiar trăiască, depersonalizaţi. Să citeşti despre aşa ceva este la fel de epuizant ca şi cititul cărţii de telefoane timp de mai mult de 10 minute. Dacă-mi permiteţi încă o speculaţie, aş spune că autorul s-a distrat redând efectele psihologice ale Revoluţiei Industriale, oarecum.

Viaţa reală aşa cum este ea.

Partea cea mai amuzantă în toată cartea este cât de fin şi elegant glisează pe realitate. Nu în acţiunea principală, care oricum e singura parte ficţională; un prost moare, asta nu se întâmplă în fiecare zi. Dar avem viaţa în chiar inima cărţii, în detaliile puse unul peste altul, în oamenii care discută formal unii cu alţii fără să chiar discute, fără să îi intereseze cu adevărat ce are celălalt de zis. Ei există, citesc Click şi CanCan şi sunt idioţii pământului.  Ei sunt băbuţele care cresc pisici şi cărora tot ce le-a rămas în viaţă este să le salute copilaşii din bloc respectuos cu Săru’-mâna. Oamenii ce speră să fie importanţi şi băgaţi în seamă, pentru asta jumulind penele de pe felul cum se îmbracă şi comportă oamenii cu adevărat importanţi; corporatiştii care trimit bancuri de 3 linii, urmate de alte 5 linii de semnătură în care tronează titlul de Goblin Liaisons Bullshiting Manager. Sper că nu sunteţi destul de aroganţi încât să credeţi că doar românii au proşti de-ăştia. Ei sunt universali, precum gândacii sau râia.

Realitatea se află şi în spatele legalezei, limba oficială a judecătoriilor şi care pare o limbă străină oricui la primul contact. Avocatul care mereu lucrează la un document pe care oricum nu l-ai înţelege. Sistemul care funcţionează neclar şi ale cărui componente nu-i niciodată evident în ce fel interacţionează. Judecătoria prăfuită unde toţi muncesc cu nasul în pământ şi portarul ţine oamenii să moară la uşă. Sistemul unde pictorii se laudă că au pile şi pot rezolva treburi. Procedurizarea şi compartimentarea şi lipsa de informare a pionilor despre cadrul general. E înnebunitor să citeşti despre aşa ceva? Ia întrebaţi-i pe cei ce au trecut prin primul lor proces ce au simţit.

Sigur, în lumea reală există modalităţi de a te documenta şi a înţelege şi a te lupta cu caracatiţa, însă efectul suprarealist nu s-ar fi produs dacă ele chiar existau şi în carte. Într-o lume a oilor este foarte credibil că ele percep lucrurile acestea ca pe un carusel în care urci forţat şi din care cobori ameţit, eventual futut pe la spate în timp ce te ţineai de burtă să nu vomiţi.

De final ..

Vom adăuga şi incorpora prin referinţă şi recenzia făcută pe blogul Netliterar, fiind ea făcută bine şi suficient de detaliat, glosând pe chestiuni ce eu nu le-am atins. Puţin cam generalizantă pentru gustul meu, în stilul didacticist al culegerilor de comentarii. Nu, serios, cum vă sună asta?

Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim.

.. romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim până la urmă doar pe noi înşine.

E cam arogant să credem că autorul oricărei bucăţele de literatură  s-a gândit la noi, Specialii. Da’ fix la noi. E drept, literatura de calitate are darul că redă cu acurateţe tipologii umane şi situaţii şi interacţiuni, descriind fidel umanitatea dincolo de particularul unei anume epoci. Curajul lui Ulise în a înfrunta sirenele este a-temporal, desigur. Absurdul vieţii lui Joseph K. este în aceeaşi măsură al tuturor tâmpiţilor hrăniţi intelectual cu carton presat, da, clar. Totuşi procedăm barbaric când ne apucăm să constatăm pe post de comentariu evidentul că, da, literatura bună chiar ni se aplică.

To wrap it up, vorba englezului, Procesul e o chestie executată bine, care descrie în detaliu un aspect al trăirii în societate, un fel de a trăi al unei clase de oameni. Execuţia e greoaie şi plicticoasă, însă realitatea descrisă merită să fie cunoscută, digerată, observată în compoziţia ei. Pentru că după ce terminaţi lectura veţi fi fie bucuroşi că viaţa voastră nu-i la fel, fie bucuroşi că v-a futut un pumn în bărbie cartea. Cartea vă aplică un tatuaj mental, arzând acolo pentru totdeauna imaginea plicticosului Joseph K. ce trăieşte cu bucile tremurând de frică şi moare ca un câine fără să ştie nici măcar de ce. Îl veţi recunoaşte pe Joseph de la 5 kilometri fără greşeală.

Cam atât. Adăugirile şi corecturile sunt binevenite prin comentarii.