Un tribut către Albumul Negru

Am descoperit o piatră preţioasă. Un album din 2011, recent scos pe piaţă prin bunăvoinţa revistei Metal Hammer. El se numeşte, precum am spus şi-n titlu, A Tribute to The Black Album, multipli autori (VA). Ce a ieşit din gangbangul astfel organizat, aflaţi din rândurile următoare.

~~~

Lemmy – Enter Sandman

Băi, motive n-am să mă leg de instrumental, e o încercare cinstită de a te ridica la înălţimea predecesorilor. Fair try, şi cu asta am încheiat. Da’ vocea .. fraţilor, vocea, o răguşeală care pe alocuri lălăie a muzică populară .. parcă aş zice nu. A, şi vocea de adolescent imberb de pe refren! Nu de copil, de adolescent. Mai mereţi ..

Aveţi link spre Youtube în titlul piesei, valabil pentru toate piesele de altfel. Aş fi introdus piesa direct aici, da’ judec că o pagină încărcând 12 videoclipuri nu-i cea mai bună alegere. Plus că-i mai simplu să înlocuiesc un link decât un cod embed în caz că dispare melodia de pe sait.

The New Black – Sad But True

Merge. Foarte închegat la chitara electrică, susţine precis vocalistul. Interpretarea vocală e altfel cadenţată faţă de cea lui a lui James Hetfield, puţin mai lentă, puţin mai dramatică.

Soloul de armonică face toţi banii, de altfel. Îmi dă o senzaţie de Sudul Profund al Americii, şi nu-mi dau seama de ce; n-am fost în America.

Devildriver – Holier Than Thou

O să fiu sincer: piesa asta nu-mi place nici în original. E o bucăţică magnifică de angst adolescentin, furie de-aia pe Lume şi Toţi Proştii Din Jur, executată cu aplombul tinereţii.

Nici varianta Devildriver nu-i cine ştie ce. Ceva mai înfundat sunetul, în special vocea, accente de urlete violente. Chiar îs curios de părerea celor cărora le place piesa originală, o comparaţie.

Dark Age – The Unforgiven

Cre’ c-or vrut să facă ceva EPIC, ceva MARE, ceva GRANDIOS. Se şi execută fain de sarcină chitara, de altfel. Da’ e şi un pic surescitată, la anumite momente (şi anume, alea esenţiale) acoperă versurile.

Iar vocea … fraţii mei, vocea … cum pană-de-cocoş să faci growling pe textul ăsta? Îmi blochează complet organul gândirii. Dacă ar fi cântat-o Dark Age prima dată în istoria rockului, ar fi ajuns o banalitate. Tre’ să ai vocea curată când spui “so i dub thee unforgiven“, nu face clic altfel. Dacă te mai acoperă şi chitara, s-a tăiat maioneza.

Callejon – Wherever I May Roam

Am apăsat pe buton şi am trecut la următoarea piesă cam după 25 de secunde de ascultare. Efectele electrice, vocea chinuită cu înălţime potrivită mai degrabă la a cânta black metal, tobele bubuite fix ca pentru black … mereţi bă. Chiar îmi pare rău de originalul măcelărit astfel, chit că-n forma de la Metallica nu-l prea ascult; tot îmi pare rău, ca de orice piesă ajunsă în zona Bătaie de Joc.

I.C.S. Vortex – Dont Tread On Me

Asta-i piesă ce în mod normal mă “gâdilă” muzical. Ce au încercat ăştia ar fi putut fi o chestie interesantă, chiar ar fi putut.

Linia melodică e respectată în majoritatea ei, ceea ce-i ok. Dar vocalistul .. pula mea, gheială pe faţă, cu accente de teatralitate, nişte Autotune, interpretare care aduce mai degrabă a Freddie Mercury decât a rock sănătos. Ideea nu-i rea, subliniez, însă post-procesarea distruge senzaţia, feelingu’. Asta e. Or belit o piesă ce-mi place.

Neaera – Through The Never

Altă sesiune de growl cu tobe-n overdrive; de fapt nu-i nici măcar growl prea adânc, numa’ un fel de corzi vocale date pe răzătoare şi băgate într-un butoi.

Mai mereţi în pulă şi râgâiţi la nunta unei verişoare, dacă vă acceptă cineva.

Doro – Nothing Else Matters

Detectez uşoare accente de pian şi o voce feminină aleasă dracului bine. Sigur, Dorothee Pesch interpretează altfel decât o face James – da’ per total duritatea şi vaga răguşeală sunt calităţi, nu defecte – chiar şi la o femeie. Interpretează cineva care-o fost hârşâit prin viaţă, nu o pizduţă de 20 de ani. Accente epice pe instrumental.

Piesa-i vag naivă din construcţie, aşa că n-am ce cere prea mult.

Motorjesus – Of Wolf And Man

Banală de la cap la coadă. Nu divaghează prea tare de la original, da’ nici n-o scoate nimic în evidenţă. E pur şi simplu puţin “altceva”, puţin altfel, fără să fie prin asta mai bună sau mai interesantă.

La o inspecţie mai atentă, cred că ştiu şi de ce. Lipseşte vlaga, mai exact dorinţa de a încarna cu fiinţa mesajul piesei. Nu-i stă paru’ ridicat vocalistului când o cântă. Are tehnică, atât.

Finntroll – The God That Failed

Trebuie aici afiş mare pentru toţi metaliştii înverşunaţi: Piesa conţine chestii mai complexe ca originalul. Strict ca execuţie, merită o ascultare – instrumentalul e chiar înverşunat de fain. Dacă considerăm că scopul unui astfel de album e să faci pe creativu’ cu piesa originală, celor de la Finntroll le-a ieşit. Puncte bonus pentru bucăţile jucăuşe, amintesc de .. anii ’50? Cred.

Doar că vocea-i futută, şi cu ea fute toată senzaţia de Metallica din ea. Râgâie de la cap la coadă fără măcar să încerce ceva feeling acolo, să transmită în paştele mă-sii un mesaj, chestii .. în fond contextul în care James a scris textul e special. Dacă aşa cânţi când moare mă-ta de cancer, nu vreau să-mi închipui cu ce durere-n cur cânţi în rest.

Borknagar – My Friend Of Misery

Asta-i altă piesă care nu mă impresionează nici măcar cândo  cântă Metallica. Execuţia celor de la Borknagar e curată, destul de aproape de original (în opinia mea umilă), aşa că dau din cap c-am ascultat şi trec mai departe. Nimic de zis aici.

Sodom – The Struggle Within

Tobaru’ cred că-şi târăşte beţele pe tobe, de bătut nu se pune problema. De unde furie şi metal, atunci? Chitara-i ceva mai înfundată ca-n original, interpretarea vocală destul de plată, fără voinţa de a se departaja în vreun fel. Întregul eşafodaj pare construit în viteză, cu metronomul în braţe şi ochii pe ceas: “hai băieţi, avem juma’ de oră să trimitem materialul”. E mai interesant cântecul stranei dintr-o mănăstire aleatorie la vecernie, pe bune.

~~~

Trăgând linie, cred că o să ţin albumul ăsta ca să am de ce râde când mă plictisesc. E acelaşi motiv din care ţin şi albume Van Canto, de altfel, băşcălia e o formă de umor simplu, nu-foarte-răutăcios şi per total tonifiant.

Apropo, de asta monştrii sacri sunt ei monştri sacri: nu pentru că-s faimoşi sau pentru că or vândut discuri neapărat, da’ pentru că-s intangibili. Nu poţi cânta ca ei. Adică poţi, sigur, da’ dacă o faci prea aproape de original eşti asimilat, canibalizat de faima lor. Nimeni n-a ajuns faimos pentru că picta la fel ca Picasso. Iar dacă încerci să fii un epigon creativ, ori ratezi tragic (vezi KoRn – Another Brick In The Wall) ori scoţi ceva complet diferit de original (iar atunci nu poţi zice că mai eşti ca originalul). Dacă atingi un vârf în felul propriu, vârful Monstrului Sacru rămâne şi el pe loc.

Pur şi simplu nu se mai poate crea vreo versiune de Nothing Else Matters după Metallica, tot aşa cum Pink Floyd au scris o dată pentru totdeuna Shine On You Crazy Diamond şi Deep Purple au scris Child in Time. Nu-i bai. Lumea curge, faima trece, viaţa se stinge încet-încet până şi-n cele mai fierbinţi trupuri. Temele esenţiale rămân însă aceleaşi indiferent ce straie punem pe cultură, şi caleidoscopul nu doarme. Să privim, deci, doar înainte; vor întâlni chestii Mai Bune.