Gânduri simple despre chestiuni complexe

Domnilor şi doamnelor, am de făcut o confesiune groaznică. Incredibilă. Dificilă şi care probabil o să-mi afecteze viitorul carierei, al căsătoriei şi probabil şansele la a găsi un loc de veci acceptabil.

Nu ştiu aprecia muzica clasică.

~~*~~

Ca să fim siguri că în rândurile ce urmează discutăm despre aceleaşi lucruri, să explic puţin. În primu’ rând n-am o definiţie clară despre ce-i aia muzică clasică. E drept că-i şi greu s-o defineşti, precât e greu să şi defineşti jazzul (sau să desparţi rocku’ de blues, dar alea-s câmpii pe care voi alerga altă dată). Mi-e clar că pentru a fi clasică, muzica trebuie să aibă instrumente ce existau la 1900, precât şi că-i preferabil să fie cât de cât complexă. De fapt, dacă privim peste toate celelalte detalii care definesc compoziţiile toate clasice, firul roşu definitoriu spune că muzica asta e căutată şi dorită şi lăudată pentru că “e complexă dom’le”. Nu-i cu bumtzi-bumtzi ca moderneala de club.

Ca să fie treaba oablă, nu mi-e clar cum funcţionează diversele compoziţii. Spre exemplu, o simfonie cică trebuie să fie frumos împărţită în 4 – sonată în deschidere (allegro), ceva adagio, un menuet şi iar ceva mai allegro (sonată). Sau pe-acolo, v-am zis că nu mi-i clar. Ştiu că un studiu e o bucăţică de muzică ce foloseşte în particular executantului (nu neapărat auditorului), prin dificultatea tehnică; nu mi-e clar de ce aş asculta aşa ceva, da’ presupun că e acelaşi mecanism care oferă plăcere când asculţi 4-5 straturi de instrumental electric la vreo trupă rock. N-am priceput prea bine cum funcţionează o fugă. N-am fost încă la operă.

Şi atunci de ce ascult? Păi .. pentru că-mi place. Diferenţa subtilă dintre a şti cum funcţionează o maşină în cele mai mici amănunte şi a o conduce. Nu înţeleg cum funcţionează maşinăria.

~~*~~

Acum să atacăm problema şi din alte direcţii, preferabil ale altora.

Am senzaţia că cel mai mare deserviciu pe care l-a putut face comunismul omenirii (şi în particular românilor, că pe ei am avut ocazia să-i observ) a fost să le reteze vârfurile, iar apoi să umple cu paie un set de păpuşi şi să le maimuţărească “spre beneficiul publicului” bineînţeles. Prin aplatizarea valorilor şi ciuntirea simţămintelor, sistemul de stat creează o minciună; lucrul ăsta o fi în folosul cetăţeanului o perioadă, anume câtă vreme oamenii acceptă să nu privească dincolo de minciună. Să luăm ca exemplu muzica.

Nicu Covaci insistă în biografia trupei Phoenix pe tema folclorului – anume că la momentul propice X, Sistemul a virat cerinţele şi a încurajat cum ştia el mai bine muzicienii să vireze înspre motive populare; m-am tot întrebat care au fost efectele acestei decizii. Ţinta clară a fost stimularea mândriei naţionale, exploatarea unui filon pre-existent de patriotism şi crearea artificială a unei unităţi ce în practică nu prea exista. Însă rezultatul a avut, ca orice rezultat al unei acţiuni de asemenea anvergură, şi un număr de efecte laterale.

Unul din efectele în discuţie îl consider a fi izgonirea intelectului din sfera de creaţie. Fără să vreau a insulta muzica populară sau manifestările etnografice, ele îmi par a fi nişte ieşiri să zicem decerebrate, în “armonie cu natura” şi de o rusticalitate agresivă. Adăugând aici şi stratul aproape complet oral al culturii române de dinaintea secolului XX, precum şi împletirea etnografiei cu religia, obţinem un concoct aparent stufos, însă în esenţă searbăd.

Viaţa tipică a creatorului de cultură rurală (ţăranul) este arondată stăpânului său, boierului. Ţăranul nu are libertate asupra chestiunilor importante ale vieţii sale – spiritual îl controlează preotul, fizic boierul. Lipsa de libertate se traduce printr-o lipsă a posibilităţii de a avea curaj, în afara cazului că omul îşi neagă aservirea complet şi pleacă în lume (unde? spre a fi servitor altcuiva?). Religia nu şi-a reneagă mai nimeni, eventual o ignoră cu graţie pe cea oficială şi dezvoltă alte credinţe (moroi, strigoi, toată colecţia). Cinstea nu-i clar cât de preţăluită e. Emanciparea sigur nu-i, că nu-şi are rost. Poţi extrage diverse sensibilităţi din manifestările etnografice, desigur, însă …

~~*~~

Ca să faci artă tre’ să visezi, chiar la propriu. Dup-aia ai nevoie de cineva cult care să interpreteze şi să decidă că merită (aici nu funcţionează crowd-sourcing-ul). Dup-aia ai nevoie de libertatea de a-ţi arăta creaţia lumii. Mnoa, şi acum să recapitulăm: comunismul închide graniţele şi retează elitele, transformând o ţară de ţărani rurali în ţărani orăşeni. N-ai oameni care să creeze chestii, neavând ei orizont; iar dacă-l au, li se retează aripile când vorbesc prea tare despre “libertate” şi alte concepte interzise. Dup-aia se iau produsele astfel plafonate şi se mestecă de către o critică cel mult aservită, cel puţin incompetentă. Iar produsul astfel regurgitat se serveşte unor mase care-s castrate ideologic şi civil, care de frica repercusiunilor fizice refuză să gândească; ele înghit pe nemestecate orice, absolut orice.

Am auzit de cel puţin 5 ori expresia tălâmbă “a culturaliza pe cineva”, folosită cu precădere când forţezi persoana să asculte muzică clasică. Problema evidentă fiind că pentru a ajunge la a-ţi plăcea o chestie, trebuie să-ţi placă acea chestie. Vorba lui Noica – nu-i bai dacă nu-ţi place muzica clasică şi nu-l suporţi pe Bach, că-i prea complex; dacă-ţi place calitatea, vei descoperi cândva şi muzica clasică, ea fiind nemuritoare precum toate Chestiile Cu Adevărat Importante. Să “culturalizezi pe cineva” e echivalentul cu a ataşa eleroane unei Dacii, cu toporu’. Nu merge.

~~*~~

Da’ apropo de muzica populară – ştiţi cine mai “simte”? Manelistul. Manele-nenea simte o dragoste neţărmuită pentru o piranda, şi o va avea indiferent peste câte cadavre de duşmani va călca sau câte ghiuluri de aur va trebui să vândă pentru a-i îmbuna inima alesei. Iar la final va face petrecere mare cu toţi amicii lui, ba chiar ca un adevărat şef de trib va face sacrificul potlatch şi va arunca cu banii “fără număr”, că doar are destui cât pentru 3 vieţi şi încă o petrecere chiar mai mare ca asta. Viaţa e destul de polarizată pentru omul acesta, şi decidem că-i cam tristă, petrecută mereu între două extreme. Lipseşte orizontul dincolo de familiarul banilor, fanilor şi duşmanilor.

Da’ orizontul nu se construieşte cu ciocanul, hei-rup ca la ocnă. El se smulge, se sfâşie, se zboară spre el când ai înnebunit între pirande şi manelişti, când salţi dincolo de coliba proprie în care trăiai. Cultura-i exact povestea asta, a liberării de imediat, povestea voinţei de a şti şi de a dezghioca lumea şi de a afla ceva nou. Desigur, odată ce ai aflat ceva nou tre’ să te lupţi să impui noul peste îmbâcseala tribului, da’ asta e deja etapa a doua.

Maneaua e consubstanţială românului, am mai spus asta pe-aici. Da’ nu e o stare naturală, un “ce” venit din ceruri şi imprimat în ADNul neamului; aşa ceva e absurd să crezi. E un construct, un rezultat al stării ţărănimii de la 1907, precum şi de la 1920, precum şi de la 1960, proaspăt mutată la oraş. Un construct din beton şi sânge vărsat, o crustă de granit peste viaţa altfel pulsândă. Să ne înarmăm cu târnacop şi pick-hammer, zic.

~~*~~

Poate vă e cunoscută povestea lui Icar, tâmpitu’ ăla căruia taică-su i-o dat aripi şi el nici măcar să le folosească după instrucţiuni n-o ştiut, aşa c-o picat ca bolovanu’. Mnoa, ăsta-i rezonu’ pentru care ciocănesc io pe la poarta muzicilor, deşi în majoritatea timpului nu pricep nimic din ele: aş prefera totuşi varianta lui Icar decât varianta minotaurului închis în labirint.

Chit că ..