Linia subţire dintre pasiune şi disonanţă cognitivă

Dom’le, am fost fan Politehnica Timişoara. Cândva.

~*~

Acu’ 5 ani mă durea-n cot de fotbal. N-am fost niciodată genul care să iasă afară “la o miuţă” cu băieţii, iar când am făcut-o am stat de obicei portar. Ca atare n-am dezvoltat niciodată interesul pentru sportul ăsta, şi de altfel privindu-l la televizor l-am urmărit din curiozitatea plictisită a celui căruia-i pasă mai mult de încărcătura emoţională decât de detaliile intime ale jocului. Asta însemnând “când juca naţionala”.

Am intrat oarecum în chestiune după ce-am nimerit pe la meciurile echipei de handbal, tot a clubului Politehnica ca şi echipa de fotbal. M-a convins galeria că-i unită şi pasională şi închegată şi rezistentă şi alte alea, da’ nu suficient cât să-mi petrec timpul ieşind din casă şi frecând ore-ntregi pe stadionul de fotbal. Am urmărit din 2008 până-n 2011 un număr de meciuri ale Poli Timişoara pe net, am mai scris pe-aici când mă bucuram că pierde sau câştigă, da’ n-o fost nimic care să facă clic în adâncime. M-am lăsat de privit la meciuri în vara lui 2011, imediat după încheierea campionatului.

Nu se pune problema a fi suporter-de-rezultat eu, nefiind suporter în primul rând. Da’ constat oarecum mirat că nu-s nici fan, mai bine spus nu posed materialul pentru a fi fan al unei echipe.

~*~

M-a surprins un coleg de muncă de la Real,- pe vremea când lucram acolo; văzându-l cu şapcă violetă, am presupus că-i fan al lui Poli. Întrebându-l, omu’ o dat cu lehamite din mână şi mi-o răspuns în doi peri c-o fost el, cândva, cu mers pe stadion şi alte alea, da’ s-o lăsat. Pentru că mai dă-o în pizda mă-sii de fotbal trucat şi de Iancu scandalagiu şi de jucători care fut meciuri şi de Divizie A oribilă. … Ce poţi zice în faţa acestei avalanşe de argumente? Era anul de graţie 2008, când echipa era oarecum pe val, în creştere.

Timea Laslavic mi-a povestit ceva similar. Pentu ea, fotbalul o fost o mare pasiune câţiva ani – s-o dus la meciuri nelipsind nici măcar de la unul, îndurând prin ploi şi frig, scriindu-şi chiar şi lucrare de licenţă pe tema echipei locale – însă brusc reducând turaţia doar cât să se intereseze de vreun rezultat, “din patriotism local”. Ea crede că-i vina ei, apucându-se ea de diverse chestiuni şi lăsându-le apoi baltă. Da’ sincer, eu nu cred în coincidenţe, nu când există şi explicaţii raţionale. Uite că de jurnalism nu s-o lăsat, însă ştiu io 3 oameni care de fotbal s-or. Poate c-o fi vina fotbalului.

Îmi amintesc clar c-am întrebat-o pe Timea care-i dom’le faza, de ce se blazează lumea. Era un fenomen atunci, şi nu s-a schimbat deloc între timp. Spectatorul român de fotbal e o specie cu numărul de exemplare în picaj liber.

~*~

Problema aş zice că începe de la modelul fandom. Există două entităţi distincte, conţinutul (produsul) şi separat producătorul lui. În timp ce orice persoană raţională admiră şi laudă produsul, fanul admiră producătorul. Fanul trupei Queen e în stare să te eviscereze dacă spui că primele două albume sug ouă clocite, pentru simplul motiv că el a ales să considere plăcute toate producţiile trupei. Fanul unui regizor e-n stare să-ţi dea cu ceva-n cap dacă spui că n-ai înţeles nimic din ultima producţie a preferatului său; el a ales să-i placă. Fanul echipei de fotbal Cutare îţi va spune că eşti un ratat dacă nu ţii cu echipa ta locală (care se întâmplă să fie Cutare).

Starea fanului îmi pare că-i cel mai descrisă prin disonanţă cognitivă. Alegerea iraţională şi apoi căutarea de argumente raţionale creează o tensiune, de cele mai multe ori rezolvându-se de la sine o dată cu vârsta şi înţelegerea fostei prostii proprii.

~*~

Îmi pare că disonanţa vine în principal de la lipsa fructificării presupusei “pasiuni”. Cu exemple: ţie-ţi place cum sună Pink Floyd, în special chitara lui Roger Waters; îţi revine să i te oferi ca sclav, indiferent ce înseamnă asta, doar a-ţi face favorul să-l auzi la repetiţii sau cu alte ocazii. A, şi indiferent de gen. Dacă nu eşti dispus la aşa ceva atunci nu eşti fan. Idem, dacă-ţi place fotbalul îţi revine să te apuci şi tu de fotbal, preferabil să joci câteva ceasuri pe zi; e acceptabil să nu ajungi superstar, e chiar ok să joci doar în Divizia C – da’ dacă nu te apuci să-ţi împlineşti pasiunea, nu eşti fan fotbal. Idem, dacă ţie-ţi pare că oraşul tău trebuie musai reprezentat prin echipa locală de fotbal, atunci faci totul ca să-i încurajezi, dincolo de ce consideri tu că-i posibil; au nevoie băieţii de o relaxare înainte de meci? Ştii ce-i de făcut, nu repet. Nu eşti dispus să? Nu eşti suporter.

Cuvântul “fan” vine de la “fanatic”, să nu uităm asta. Unii-s fani Real Madrid şi alţii-s fani Allah, tot acolo ne aflăm din punct de vedere al raţionalităţii subiecţilor. Dacă nu eşti dispus să treci de raţiune şi bun simţ şi bariere, nu eşti fan. Iar fanaticul ce nu-şi satisface pofta crescândă se veştejeşte după o vreme.

~*~

Evident, obiectul adoraţiei tale s-ar putea să nu merite. De fapt, cam asta-i şi dilema celor din jur, că nu-ţi pot atrage atenţia cu blândeţe asupra ochelarilor tăi de cal. O echipă de fotbal nu merită să-ţi cheltui banii pe ea, în deplasări şi pe fumigene şi pe alte prostii. O trupă nu merită urmărită din concert în concert, să auzi diferenţe insignifiante şi neintenţionate între sound-ul chitării de azi, comparativ cu săptămâna trecută.

Iar la scară, un petic de pământ ocupat de proşti s-ar putea să nu merite să-ţi dai viaţa ca să-l aperi. Vremea oraşelor-cetăţi, când toţi bărbaţii erau soldaţi şi vrednici a trecut. Vremea târgurilor, când oraşul merita să-l aperi pentru că era sursa ta de bunăstare e apusă. Vremea statului însuşi, ca şi concept, e posibil să fie apusă. Între miliarde de oameni pe glob, în era când călătoriile-s ieftine şi inteligenţa scumpă, singurul trib care merită apărat este acela care te menţine tânăr spiritual. Umanitatea-i interconectată, iar ce înţelegeam ieri prin “bun simţ” se loveşte de practicile altor triburi; din izbirea acestor credinţe contradictorii înţelegem că vremea fanaticilor a trecut.

Viitorul rămâne al celor lucizi, în special faţă de ei înşişi.