Tot ce i se cere unui bloger este să ..

Ce scriu diverşi Radu Băzăvani când se plânge cineva de starea blogosferei? Păi ..

First they told us we needed to write. Anything, just write.
Then they told us we have to write every day.
Then they told us we have to use a strategy.
Then they told us we have to enter all other Social Media.
Then they told us we should not get involved into campaigns.
Then they told us how to get involved into campaigns.
Then they told us we suck for making money off the blog.
Then they told us the content is not what they expected. To meet their expectations, we need to get more involved, take the pulse of the street, write stuff that really makes a difference (whatever that means) and produce operas that would outlast us.

Well let us tell you something: some of us (most of us) have day jobs and perhaps a family, and the blog is sucking off most of what’s left of our energy. So it’s a bit unfair. And you can’t sustain a living by writing Dilema Veche stuff, ’cause nobody gives a crap about Dilema (ever heard of this magazine?).

Chestia asta pică într-un anume fel. Da’ prima dată să traducem:

Prima dată ne-au spus că trebuie să scriem. Orice, doar să scriem.
Apoi ne-au zis că trebuie să scriem zilnic.
Apoi ne-au zis că trebuie să avem o strategie.
Apoi ne-au zis că trebuie să ne băgăm pe Social Media.
Apoi ne-au zis că n-ar trebui să ne băgăm în campanii.
Apoi ne-au zis cum să ne băgăm în campanii.
Apoi ne-au zis că suntem naşpa pentru că facem bani pe urma blogului.
Apoi ne-au spus că ce scriem nu-i la ce se aşteptau ei. Ca să ne ridicăm la pretenţiile lor trebuia să fim mai implicaţi, să luăm pulsul străzii, să scriem chestii care fac diferenţa (ce-o mai fi însemnând şi asta) şi să producem opere care să ne supravieţuiască.

Da’ hai să-ţi zicem (noi) o chestie: unii dintre noi (majoritatea dintre noi) au slujbe şi probabil o familie, iar blogul suge din energia ce ne rămâne. Aşa că-i puţin nedrept. Nu poţi supravieţui scriind ca pentru Dilema Veche, pentru că nimeni nu dă doi bani pe aşa ceva (măcar ai auzit de revista aia?).

Mno: avem deci clar, lămurit şi înscris în piatră istoricul blogosferei cu naivităţile lui trecute la pachet. Da, în anul de graţie 2005 poate ajungea doar să scrii pe un blog, având în vedere că mai toată lumea îşi izidea efortul pe forumuri, în folosul unei terţe părţi. Ajungea să scrii, pentru că era începutul. Ajungea, cândva, să scrii relativ des ca să îţi formezi o audienţă, indiferent ce scriai. Dup-aia lucrurile au evoluat, a învăţat lumea din greşeli că poate nu-i dă mâna oricui să scrie despre orice. Apoi cei interesaţi de bani sau cititori au învăţat că-i cazul să se promoveze. Apoi când doar promovarea singură n-a mers, a venit şi lecţia că poate trebuie ceva calitate, materiale durabile, lucruri care să rămână recitibile după luni şi ani.

A trecut timpul ca un fum prin “blogosfera” românească. A trecut şi a cernut.

Ce se cere unui om în anul de graţie 2012? Unuia ce ar vrea să înceapă a scrie pe un blog ce să devină cât de cât cunoscut? Păi .. fix ce spune Radu Băzăvan dinsus, şi anume toate chestiile de pe listă. Să scrie. Des. Chestii de calitate. Să nu se vândă, minţind pentru bani. Să aibă o viziune, să ştie care i-s punctele tari şi slabe. Să-şi lucreze punctele slabe, nu să se prefacă că ele nu există.

Unii vor alege să scrie rar, da’ bine ¹. Unii vor alege să scrie des da’ slab ². Unii vor încerca să caute o piatră sub care să se ascundă – o nişă, un spaţiu îngust de competenţă, ceva care să permită a nu-şi etala lipsa de viziune globală ³. Unii vor alege să bage pumnul în gură celor ce le semnalează că au găuri ⁴. Unii vor alege să nu le pese de “standarde”, eventual le vor lua în derâdere, pe motivul că “fac bani, ce contează că-mi vând urma de credibilitate ca persoană“⁵.

Desigur, e greu să scrii bine, e greu în primul rând să defineşti “bine” ăla ⁶. Asta-i o bună definiţie, zic eu: să scrii cursiv fără a maneliza şi simplifica până în derizoriu. Să scrii şezând pe experienţă, nu pe opinii nefundamentate. Chestie care implică să fi citit mult înainte de a scrie. Să se adune apele lăuntrice înainte de a împărtăşi ceva altora. Să ai o cunoaştere atât a culturii lumii cât şi a unui domeniu serios din care să poţi extrage învăţăminte diverse *. Dacă ştiţi câte ceva despre cultura titanică a lui Mircea Eliade la 25 de ani, aveţi o idee încotro ar trebui să tindeţi. Şi nici măcar el nu avea experienţă de viaţă, livrescă, ci chestiuni mai degrabă cărturăreşti; nu, avea, iată, “totul”.

E tare greu să faci totul. Da’ nici succesul nu e pentru to(n)ţi.

Am scris textul nu pentru a da lecţii altora – nu am autoritatea asta – ci pentru a avea eu o oglindă în care să privesc din când în când.
Eventual una în care să mă oglindească publicul fără voia mea, ca pe internet.

~*~

¹ Darius Groza ; abjectu’
² Cetin Ametcea ; Sebastian Bârgău
³ Ionuţ Oprea (clickio.ro)
⁴ tehnica Vali “eşti-retardel-dacă-nu-zici-ca-mine” Petcu
⁵ Perfu
⁶ Eu în special nu-s exact în poziţia să vorbesc, neîndeplinind o bună parte din criterii, începând cu chiar primele două. Scriu rar. Când o fac, e greu să fiu urmărit, folosesc un stil întortocheat – o văd din reacţiile celor ce binevoiesc totuşi să-şi arunce ochii pe-aici.
* asta exclude tinerii de la a scrie, da; încercările literare adolescentine n-au trecut niciodată drept literatură viabilă, şi nu vor începe să treacă drept aşa ceva decât prin infantilizarea întregii populaţii; apropo, “tinerii” îi definim prin vârsta lor mentală, nu cea fizică