Probleme de ridicat tensiunea-n cititor: câinii vagabonzi

Câini comunitari, fără stăpân, fără căpătâi, maidanezi, spuneţi-le cum doriţi, denumirile indică acelaşi lucru.

O fată ce-şi spune Chaika istoriseşte cum au muşcat-o nişte câini de-ăştia fără stăpân: ea pe bicicletă prin Bucureşti, fără vină. Iese muşcată, se adună lumea ca la urs, ba chiar unii o mai şi apostrofează pe victimă:

– E vina ta. Trebuia să știi că ăla e teritoriul câinilor.

Fraţii mei albi, mie mi-o sărit muştarul în momentul ăla, complet. Urmăriţi cu mine firul logic şi spuneţi-mi dacă greşesc undeva.

Oraşele există conceptual de câteva milenii, dacă nu mă înşeală sursa – cam cu începere de la mesopotamieni. Milenii, da? De pe vremea când oamenii erau mai puţin protejaţi, mai puţin dotaţi tehnic, şi mai puţin îngăduitori. De pe vremuri când întâlnirea cu un animal sălbatic sau agresiv trebuia să se termine fie prin fuga ta -puţin probabilă, îmi pare- fie prin moartea sau rănirea gravă a animalului.

Oamenii trăiesc în oraşe, şi vor trăi în oraşe indiferent ce animale domesticim, indiferent ce specii de jivine apar sau dispar. Comerţul e motorul acestui trai, şi nu întrevăd să se schimbe lucrul acesta curând. Poate doar dacă reuşim cumva să inventăm transport pe energii complet regenerabile, reducem populaţia cu un ordin de mărime şi ne mutăm cu toţii în case spaţioase pentru că ne permitem. Dar aici discutăm ce este, nu ce ar putea fi.

Cum oraşele sunt destinate oamenilor şi obiectelor lor, existenţa unor fiinţe care primejduiesc oamenii este inacceptabilă. Contra altor oameni rău-intenţionaţi avem legi şi poliţie. Poate nu complet funcţionale, însă existente. Contra fiarelor sălbatice avem minimă protecţie – un lup scăpat în oraş va ridica imediat alarma pe un perimetru însemnat. Totuşi, prin ceva gândire obtuză, câinii fără stăpân nu sunt consideraţi pe un picior de egalitate. Ei nu-s pe o listă de animale periculoase, nu ridică semne de întrebare, nu reclamă acţiuni urgente din partea nicicui.

Şi asta trebuie să se schimbe.

~*~

Propun: se consideră “câine liber de stăpân” orice animal ce nu poate fi prin el însuşi atribuit unui om – tatuaj, microcip, scanarea retinei, instrumentul exact nu contează. Orice persoană care găseşte un câine liber şi ajută în mod tangibil la prinderea lui primeşte recompensă. Idem orice persoană care produce dovezi că un alt cetăţean identificabil a abandonat câini fără semne de identificare (înregistrări video de suficientă calitate, etc).

Exemplarele găsite se trec în proprietatea administraţiei şi se marchează corespunzător – apoi e la alegerea autorităţilor locale dacă doresc să îi ţină într-un adăpost propriu sau să-i lase pe străzi (obligatoriu castrându-i înainte) – însă trebuie să existe un catalog accesibil online cu animalele fără stăpân şi situaţia lor (în custodie / libere).

Un oraş păstrează acest statut atâta vreme cât populaţia de câini liberi se menţine sub 100 de exemplare*. La depăşirea ei oraşul respectiv este avertizat să reducă populaţia în maxim 30 de zile calendaristice; în caz de nereuşită, oraşul respectiv pierde statutul cu ocazia primelor alegeri administrative (reducându-i-se deci aparatul administrativ incompetent). Chiar şi caz de reuşită, oraşul respectiv va primi un termen înjumătăţit la prima repetare a problemei, până la diviziunea cu 0 (practic: 30, 15, 8, 4, 2, 1) – după 6 încălcări, oraşul pierde statutul indiferent de alte considerente la primele alegeri.

Desigur, se modifică precum e necesar legile ce contravin acesteia în discuţie, astfel încât o administraţie să poată eutanasia un câine în maxim 0 zi de la găsirea acestuia. Dacă un om îşi pierde câinele are la dispoziţie maxim o zi pentru a da telefoane şi a-şi anunţa autorităţile că animalul lui este pierdut.

~*~

Bine, tot ce-am spus eu sunt fabulaţiile unei dimineţi de primăvară, probabil argumente demontabile unul câte unul. Şi totusi! Îmi pare că ideea mea ar aduce certe îmbunătăţiri situaţiei actuale.

În primul rând, la nivel de administraţie: există date certe despre populaţia de câini abandonaţi. Este ruşinos să nu ştii, ca administrator de oraş, ce pericole îi pândesc pe cetăţeni. Şi da, animalele fără stăpân şi fără adăpost sunt în primul rând judecate după pericolul lor, nu pufoşenie sau dramă sau alte chestiuni. De asta facem administraţii, să fie ele reci şi calculate în contraponderea oamenilor de rând ce-s mai blânzi şi îngăduitori şi inimoşi.

Apoi, ONGurile: ele au a acţiona. Ăsta e rolul lor, de a produce o schimbare tangibilă acolo unde guvernul nu are instrumente să ajungă sau nu are interesul. Deci – vrea un ONG să salveze câini? Foarte bine, îi ia de pe stradă şi îi distribuie propriilor membri. Sau învaţă să fie chiar convingători şi îi plasează unor oameni care vor câine – şi animalul fiind tatuat noul stăpân îl abandonează strict pe riscul lui de a primi amendă. Dacă se apucă ONGurile să organizeze pânde pentru a-i surprinde pe cei ce abandonează, bravo lor.

Şi în final, cetăţeanul: pionul care-i suficient de nesimţit încât să arunce câini pe stradă. Respectiv pionul care-i suficient de prost încât să nu vâneze câinii fără stăpân contra unei recompense. Mai devreme sau mai târziu se vor găsi şi oameni ce fie de nervi, fie de frica, fie din nevoie de bani vor pune mâna şi vor ajuta hingherii. În cel mai rău caz, aflăm fără putinţă de tăgadă dacă oamenii chiar iubesc câinii atât de tare precât pretind.

Şi da, o astfel de lege dată brusc ar însemna masacru în masă. De-aia nu-i nici practică toată treaba asta.

~*~

* Eventual un procent din populaţia oraşului, în loc de număr fix. Spre exemplu, 1/5’000 este perfect rezonabil. Într-un oraş de talia Recaşului, proaspăt-promovat de la statutul de comună, un singur câine fără stăpân are voie să existe. Pe de altă parte, Bucureştiul ar scăpa cu o populaţie canină de 400. Acceptabil?