Uite o întrebare pe care cred că fiecare elitist adolescentă şi-a pus-o cândva:
ai simtit vreodata ca nu te integrezi in mediocritate dar nici in sublim zona artistica?
No dară. Grea întrebare. Nu neapărat grea, de fapt, ci dureroasă dacă e să răspundem fără menajamente inutile.
Răspunsul e destul de simplu cât să poată fi asimilat chiar şi de către aspiranţi: eşti mediocru tu însuţi dacă îţi închipui că ai fi vreun neînţeles care nu încape în lume. Noa, gata, am spus-o. E incredibil de arogant să ai impresia că mediocritatea este ceva atât de jos sub tine încât nu-ţi mai poate oferi nimic, da’ nimic, niciodată, în nici un fel, că nu poţi avea puncte de contact cu ea precât nici nu vei găsi vreodată ceva util în ea.
Cunosc foarte bine sentimentul, îl încercam şi eu din alt rol.
Tot o femeie naşte şi-un prinţ şi-un cerşetor, tot printr-o pizdă şi cu aceleaşi mecanisme de zeci şi sute de mii de ani. Lupta tinereţii e aceeaşi, lupta cu esenţele e nesfârşită, lupta cu realitatea şi cu formele de reprezentare e vastă şi cu un imens orizont. A-ţi închipui că, vai, dacă ai băgat un deget în mare nu te mai poţi întoarce acum pe uscat între foştii colegi neumeziţi este garantul unei perechi de palme. Înainte de a face figuri ai a-ţi construi o barcă dacă nu o corabie, şi ai a vizita multe locuri exotice înainte să-ţi pară străini cei de pe mal. Navigatorii experimentaţi se cunosc, nu se inventează.
De fapt şi de drept, a începe să ai impresii la două decade de viaţă despre “sublim zona artistică” înseamnă că n-ai stat suficient la coada vacii. Şi că ai nevoie de o pereche de palme, am mai zis? Am zis.
~*~
P.S. Uneori textele mele aparent vitriolice sunt îndreptate şi spre mine. Ştiu că altminteri par un muist arogant, da’ chiar nu-s. Nu tot timpul.