Ochiul dracului

Ştiţi, presupun, zicala românească cum că “banii-s ochiul dracului”. De ce se spune aşa?

Păi .. orice om are un sistem moral propriu (am vrea să sperăm). Are prinţipuri, credinţe şi standarde de la care nu s-ar abate. Fie pentru că aşa a fost educat de părinţi, fie că aşa i-a spus vreo persoană cu autoritate, fie că aşa i s-a nazărit omului. Sau poate chiar pentru că omul a studiat diverse curente de gândire, are experienţă de viaţă, şi are un fundament solid pentru a-şi face un cadru de referinţă pentru lumea asta mare.

Dar degeaba-s toate astea, degeaba întregul eşafodaj construit cu atâta migală în timp, când îi fluturi omului posibilitatea de câştig. Cum ar veni, banul e forţa ce poate corupe orice, poate pune brusc preţ pe cele mai intime şi preţioase lucruri din viaţa unui om. Iar odată preţul pus, dacă omul nu şade deja pe un purcoi de bani, e posibil să vândă lucruri sau să cumpere lucruri din afara sistemului său uzual de valori. Se vinde sex, se vinde timpul ascultându-l pe şef cum îşi varsă ofurile în speranţa unei măriri de salariu, se vând informaţii confidenţiale în speranţa unei poziţii sociale mai bune. Totul se vinde, în această societate profund mercantilistă şi complet dezumanizantă. Doar banul mai contează. Nu-i aşa?

~*~

Eu unul găsesc că banul are calitatea interesantă de turnesol. Sau, dacă vreţi, calitatea de a oferi o contragreutate pentru un număr de obiecte altfel greu cuantificabile. Cu alte cuvinte, banul ne oferă un instrument, ne poate sluji pentru a afla ceva despre lumea înconjurătoare şi oamenii din ea.

Cât valorează promisiunea fermă că “nu voi dezvălui acest secret al tău”⁽ⁱ⁾? Prin ea însăşi, rostită astăzi, nimic. Timpul e un test pasiv: cu cât mai mult trece fără ca secretul să fie rostit, cu atât mai morală pare persoana ce-a garantat promisiunea. Iar testul activ vine când persoanei îi este opusă cu o forţă care chiar încearcă să extragă acel secret: este el dezvăluit când în joc sunt bani, de preferinţă mulţi? Banul, prin fungibilitatea şi omniprezenţa lui în tranzacţii, oferă o unealtă banală şi foarte la îndemână pentru a testa tăria diverselor constructuri şi puterea diverselor legături.

Nu-i frumos să sugi pula zice vorba populară, dar devine acceptabil când în joc e o promoţie? Păi atunci, iată, tocmai ce-am descoperit un scenariu în care este acceptabil (dar nu convenabil unei submulţimi de femei care nu sunt dispuse să încerce această metodă). Cât valorează un secret industrial? Cam cât valorează şi conştiinţa păstrătorului său. Banul cuantifică doar o valoare, însă mita şi coruperea se pot face la fel de bine şi în natură: pula se poate suge şi pentru o pulpă de porc. E oare imoral să-ţi vinzi sexualitatea pe bani? Vechimea “meseriei” ne cam face să avem dubii.

Pe scurt, coruperea are loc când pentru unui principiu i se opune o valoare tangibilă. Banul e doar o instanţiere a valorii, un exemplu convenabil, nimic mai mult.

Iar lucrurile aşa şi trebuie să fie, mă gândesc eu. Prietenul adevărat e cel care-ţi ţine secretele chiar dacă i s-au oferit 50’000 RON, nu acela care doar jură pe roşu că o va face. Acela care refuzând banii a refuzat perspective noi care i s-ar fi deschis, de dragul relaţiei cu tine. Valoarea relaţiei este dată exact de presiunea pusă din exterior pe ea.

Cât mai valorează sexul? Acum 200 de ani, am fi spus că enorm, o femeie ce întreţine relaţii intime înainte de căsătorie îşi vinde pe nimic fecioria, şi pentru asta trebuie ruşinată în piaţa publică. Bărbatul care ia cu forţa fecioria, bunul fetei, se obligă la a-i fructifica valoarea luând-o şi de soţie. Astăzi? Haida-de. Odată cu schimbarea de paradigmă vizavi de relaţiile interumane şi de rolul sexelor în societate, valoarea intimităţii sexuale scade şi ea. O femeie îşi îngăduie să nu se mărite, sau să se cupleze cu cine doreşte. Or pe o piaţă unde fecioria nu-i la căutare iar satisfacerea pulsiunilor nu mai e păcat, sexul capătă brusc o valoare suficient de joasă cât să fie tranzacţionat ca o afacere. Cine a avut curajul primei reviste porno merită un premiu.

~*~

Lucrul cel mai amuzant este că, în fond, fix prezenţa banului ajută la re-valorizarea oamenilor. Cât de valoros e un om care chiar nu vinde secretele care i se destăinuie? Păi e nepreţuit, fraţii mei. Nepreţuit, şi asta în mod dovedit şi cunoscut, pentru că a fost deja testat şi s-a arătat a avea fibră morală. Nepreţuit e călugărul care nu vinde la Securitate secretele spovedaniei, de neînlocuit pentru omul care are nevoie de reazem moral şi de o ureche care-i fundătură pentru ce aude. De asta e nepreţuit psihologul, nu pentru c-ar vindeca neapărat, dar cel puţin prin jurământul de tăcere oferă o supapă diverselor probleme ale individului, care stând închise în craniu metastazează în monştri.

Fără Securitate cât valorează un preot? Ai idee dacă te bârfeşte la Mitropolie? Poate chiar afli, peste câţiva ani, că viaţa ta sexuală e subiect de poveşti picante între bărboşi. Cu Securitatea e mai simplu, ştii imediat dacă te-a vorbit. Fără un preţ pus pe secret, cum ştim dacă purtătorul său este moral sau doar prea leneş pentru a-l dezvălui? Cu cât riscurile-s mai mari (high stakes), cu atât mai valoros e acela care le înfruntă. Fără bani, greu am putea discerne între oamenii cu fibră şi oamenii din gelatină.

Pentru că, în fond, nu banul e al dracului – dracul de om e al banului ; curvă prin naştere, om cu morală prin decantare şi separaţie de gloată – în timp.