Amintiri din liceu (2)

(cu articolul precedent se pare c-am atins la corazon câţiva foşti liceeni, chiar dacă în principiu de altă generaţie. Mă gândesc că nu strică să mai deapăn nişte amintiri.)

Articolul va fi, bineînţeles, dezlânat. N-am idee cum l-aş putea structura, şi până la urmă nici n-am de ce s-o fac. Acestea fiind zise, să-i dăm drumul.

Am intrat la liceul Shakespeare în 2003. O fo’ un soi de greşeală privind dinspre restul lumii înspre mine, ba chiar şi dinspre mine înspre restul lumii. Unii se aşteptau să încerc un Loga sau un Colegiul Bănăţean, sau .. în fine, ceva mai de soi. Ceva aproape de casă, de ce nu? Un liceul Logos, care chiar dacă este penticostal totuşi punea accent pe informatică şi matematici. Neah, astea nu m-au atras, chestie pe care ar fi trebuit s-o consider când am decis să continui la facultate de informatică .. dar asta e deja altă discuţie. Cu media peste 9 la Capacitate, cam toate opţiunile erau pe masă.

Eu nu ştiam ce să aleg, eram complet lipsit de idei. Ştiam că la Moisil n-am şanse şi nici n-aş fi vrut, fugeam deja de efortul susţinut ca dracu’ de tămâie. Restul .. în Timişoara sunt o mână de licee bune. CB are zvon că-i “de fiţe”, Carmen Sylva (Pedagogic pe atunci) n-am vrut pentru că mai fusesem în primară pe-acolo şi amintirile nu erau plăcute, Calderon sau Lenau fiind axate pe limbi ce nu le prea cunoşteam .. mnoa. Liceul C.D. Loga ar fi fost locul numărul 1 în top. Întâmplarea a făcut că aveam o colegă de clasă care voia musai la Shake, în care scop urma să dea un examen de evaluare a cunoştinţelor. Noi eram o trupă de vreo 3 puştani care-am tratat toată chestiunea drept un soi de challenge, aşa că în bătaie de joc ne-am prezentat şi noi la examenul respectiv. Pe care eu l-am luat dintr-un noroc chior, pe puterile proprii dar cu o notă aproape de limita de jos (6,30 cred). Puteam în continuare să pun pe lista opţiunilor Loga primul, dar am judecat simplu: bă, ieşi ceva anume de acolo? Păi nu. Noa bine, Shakespeare să fie, măcar faci engleză.

Uneori mă întreb cum pula am supravieţuit tot luând decizii de-astea la plesneală.

~*~

Am avut-o dirigintă pe Carmen Cotuna, şi cred că într-un top 10 al lucrurilor bune care mi s-au întâmplat în viaţă,  chestia asta ar trebui şi ea menţionată. Sigur, zvonurile despre ea erau dintre cele mai rele, ai fi zis că-i vorba de-un balaur ce scuipă foc pe nări, nu de-un om cu toane şi cu zile mai bune sau mai proaste ca orice alt om. Jumătate de clasă eram “externi”⁽ⁱ⁾ prin urmare eram praf la limba engleză⁽ⁱⁱ⁾. Chestia asta a avut darul s-o scoată din răbdări în primele 7 zile de la începerea anului şcolar, iar reacţiile ei n-au avut decât darul să ne ranforseze imaginea draconică ce-o aveam deja în minte.

Eu am avut media 4 pe primul semestru, după ce în şcoala generală aveam în general 9-10. Pur şi simplu Cotuna trăia în universul ei propriu, în care limba engleză este cea vorbită de nativi, iar restul sunt nişte negrotei care pur şi simplu o măcelăresc. N-a spus niciodată direct lucrul ăsta, dar a fost o senzaţie atât de pregnantă şi atât de evidentă încât nu-ţi lăsa loc de compromis. Nu ştiu să explic lucrul ăsta prea bine, dar lipsa opţiunii pentru compromis mi se pare un “ce” nemaipomenit în România. Ştiu că făcea meditaţii cu alţi elevi, ştiu că pe unii îi pregătea în particular; nu mă interesează aceste lucruri, atâta vreme cât a fost corectă cu majoritatea lumii. Până în ziua de astăzi stilul ei de a preda îmi rămâne în minte ca o mostră de cum trebuie făcute lucrurile, cel puţin până scoţi omu’ din bezna neştiinţei şi-l aduci la nişte standarde medii⁽ⁱⁱⁱ⁾. Trei ani de facultate şi mulţi alţi profesori / mentori / şefi mai târziu, Carmen Cotuna cu felul ei răstit de a se exprima şi adresarea demanding rămâne etalon. Unii colegi n-au suportat-o, desigur, o atitudine validă până la urmă.

Făceam în principal gramatică, dar şi scriere de eseuri^(iv), pregătire pentru CAE, câteva dezbateri în limba engleză sub presiune… Să fii prins fără temă era Groaznic, dar până la urmă şi să fii prins cu tema făcută era la fel de groaznic; dacă te punea s-o citeşti în faţa clasei? Cu corecturile de rigoare făcute pe loc, evident, şi mustăcind de încântare când descoperea greşeli. Prin clasa a 11a deja ne obişnuisem, râdeam de greşelile altora cu oarece camaraderie^(v), ne corectam înainte de oră, făceam proofreading, testat ad-hoc cunoştinţele unul altuia … pe scurt, cultivasem atitudinea sănătoasă în faţa cerinţelor mari^(vi). Mi-e dor de atitudinea asta, şi până în ziua de azi n-am mai regăsit-o niciunde^(vii).

Pentru orele ei mi-am făcut mereu tema, chiar dacă asta a însemnat să chiulesc de la română şi să stau în laboratorul de informatică pentru a scrie o compunere; unde de altfel am şi făcut un schimb avantajos de informaţii cu un elev dintr-o clasă mai mare, eu ştiind Pascal şi el engleză. La orele ei am îndrăznit să folosesc formulări mai fistichii, ştiind că voi primi o critică onestă şi eventual o formulare mai adecvată dacă-i cazul. Mi-a rămas în minte cum îi spunea, în anul când făceam pregătire CAE, unei colege: “Natalia, tu poţi să scrii mai bine de atât. Te limitezi pentru că ţi-e frică să greşeşti..“. Mi se pare că-i o lecţie adecvată pentru viaţă: nu mereu eşti pus în faţa unor situaţii în care trebuie să acţionezi conservator. Uneori situaţia îţi îngăduie să tratezi totul ca pe o sală de clasă, în care cei din jurul tău ţi-ar putea fi profesori, iar tu ai putea învăţa ceva nou.

~*~

Cotuna nu a fost însă singura noastră profesoară de engleză. Pe lângă specificul ei, am mai avut ore cu Felicia Ercuţa. O doamnă în vârstă, cu purtare destul de distinsă zic eu, sau care încerca să fie astfel. Am foarte puţine informaţii despre persoana din spatele profesorului, nu am empatizat în vreun fel, nu a relaţionat, doar şi-a făcut meseria pe cât de bine a putut şi ea. De altfel, găsesc că lucrul ăsta e cumva refreshing, să nu ştii nimic despre profesor în afara clasei. La unii se potriveşte să fie prietenoşti^(viii), la alţii însă nu.

Pot spune că la orele ei citeam texte şi le traduceam, de asta sunt sigur; ocazia era folosită şi pentru a învăţa cuvinte sau structuri noi. Ea e vinovată pentru interesul ce mi l-a sădit în privinţa traducerilor, acea ezitare a minţii în faţa opţiunilor de a reinterpreta sensul dintr-o limbă în alta. Cum să faci să exprimi inexprimabilul? Cum să faci să transbordezi conceptele fără să le dai o formă diferită, ci păstrându-le intacte în esenţă? Cum faci să polizezi forma întregii măgării, fără să-ţi iasă un text care pare a fi fost construit la strung? Grele întrebări, şi dacă-mi pare ceva rău este că nu am avut ore cu ea decât doi ani.

Mai aveam de ţinut şi mini-speeches, mini-discursuri, pe teme date de ea dinainte, fără ajutorul notiţelor sau altor materiale. N-am pregătit niciodată dinainte vreun discurs aşa cum cerea ea, mereu am fost tâmpitu’ care mergea complet impromptu. Până la urmă, ce dracu să şi pregăteşti, câteva vorbe ca să umpli 5 minute? Las’ că merge şi în direct. Mi-a fost un foarte bun feedback, chiar aş fi curios să privesc în cataloagele vechi şi să verific dacă-i cum îmi amintesc eu .. o curbă ascendentă dinspre nota 6 în medie, înspre 8 şi pe-acolo. Amuzant oarecum, îmi amintesc că mi-a intervenit să-mi explice ea că nu-i nici o diferenţă de sunet între o discotecă de acu’ 40 de ani şi una de acum. Nu-i ca şi cum s-au schimbat tehnologiile la difuzoare şi mai ales gusturile publicului. Păcat că nu se inventase încă dubstepul, să-i bag exemplul pe gât.

~*~

În clasele a 11a şi a 12a am avut profesoară pe Adam în loc de Ercuţa. Din nefericire nu pot spune că m-au încântat orele ei, dovadă fiind că nu i-am reţinut numele mic. Făceam cică “literatură engleză”, prin asta înţelegând că citeam texte clasice şi discutam pe ele folosind cunoştinţele literate de la orele de română. O fo’ oarecum interesant ca subiect pentru mine, însă un stil să zicem plicticos per total de a preda / interacţiona. Adăugăm la mixul ăsta şi o oarecare lipsă de elasticitate în a folosi limba în care vorbea, şi .. mnoa. Prefer să tac decât să zic prea multe din exces de zel. Am făcut şi pregătire pentru secţiunea speaking a examenelor, muncă plicticoasă până la Dumnezeu şi înapoi. Să tot auzi adolescenţi discutând despre Chestii, pretinzând că-s adulţi; eu nu cred c-aş rezista.

Altfel, am avut în fiecare an şi profesori străini. Spre exemplu, în clasa a noua am avut-o pe Dorothy Elford, o persoană cam la 40 de ani, micuţă de statură, venită din Anglia^(ix). Pentru un moment prezenţa materiei ei în programă m-a panicat, văzând British History am avut impresia că absolut toate subiectele vor fi cu predare în engleză; n-o fost cazul. Îmi amintesc de zecile de informaţii pe care le dădea, umplând tablă după tablă cu scrisul ei mărunt despre regii Angliei şi cu cine s-au luptat ei. Orele ei în primul semestru din clasa a noua au fost cel mai dificil moment pentru mine ca şcolar; proaspăt-ieşit din gimnaziu, fără absolut nici o abilitate de a urmări coerent fluxul emis de ea. Totuşi, totuşi, am supravieţuit cumva .. chit că nu pot spune c-am reţinut mare lucru din ce ne-a predat.  Ba chiar am avut ocazia să trişez şi un profesor englez^(x), scriind “compuneri” copiate direct din secţiunea History a jocului Age of Empires : The Conquerors. Chiar am fost dat ca exemplu, cu lucrarea fiind “bine documentată”.

Tot Elford este de vină pentru pasiunea ce-am făcut-o pentru Asimov, organiza sesiuni de împrumut din mini-biblioteca ei personală, chiar şi peste vară. Am pus mâna pe A doua fundaţie, am terminat-o pe nerăsuflate, am petrecut restul vacanţei de vară săpând la biblioteca judeţeană şi British Library^(xi).

În clasa a zecea am avut-o profesoară pe Kate Owen, cu o materie foarte vagă, “British culture” sau ceva de genu’. O tânără^(xii) destul de deschisă şi “fresh”,oarecum plictisită când venea vorba de predat, cu boyfriend prin Ungaria parcă^(xiii). Relaxată în cerinţe, mai vorbeam, mai făceam un test, mai schimbam o bârfă .. oricum, limba ce-o foloseam era ţinută la standarde de către ceilalţi profesori. A, mai o muzică pusă pe casetofon în timpul testelor, cred că şi asta am făcut.

Într-a 11a l-am avut profesor pe un foarte blajin tip din State, venit aici împreună cu soţia. John (?) Stedman a predat istoria Statelor Unite, sau a încercat măcar, că altminteri românii .. ştiţi voi; omu’ venise formatat pe metoda de învăţare pull mai degrabă decât push, ar fi trebuit noi să facem muncă de cercetare şi chestii. Sigur. Totuşi orele au fost interesante, am mai aflat şi noi despre constituţia SUA, despre mişcarea de eliberare a negrilor, chestii de bază. Poţi să reînveţi detaliile, important găsesc însă faptul că a predat fundamentele. Nu-i clar dacă merită să aduci profesor din SUA pentru chestia asta, dar hey, nici misionarii nu se duceau între barbari ca la petrecere. Din păcate n-am avut ore şi cu soţia lui, Sarah … oricum, joviali amândoi^(xiv).

În clasa a doişpea am avut o profesoară matură^(xv) – Sarah Thompson. Mi-o amintesc cu mare drag, fiind ea singura care s-a străduit să înveţe limba română, măcar nişte rudimente cât îi îngăduiau şi ei informaţiile. Evident că toţi copiii din clasele mici au iubit-o pentru chestia asta, şi a fost tragedie cruntă când a plecat la finele anului. Ştia să-i ceară femeii de serviciu s-o ajute, recunoştea înjurăturile de bază, cunoştea despre caiet şi “mi-am uitat pixul” .. ce să mai ceri? Despre tehnica de predare nu pot spune multe chestii, reţin c-am făcut ceva proiect “despre oraş”, parcă un soi de mini-broşură sau ceva de genu’. Chiar a fost un proiect la care o trupă de 6-7 oameni a reuşit să colaboreze cât de cât eficient, reieşind şi cel mai stufos produs final din toata clasa. Unii-şi făceau temele la orele ei, chestie oarecum cool atâta vreme cât te puteai împărţi în ambele direcţii şi nu te preocupai overtly de alte chestii.

Sarah a plecat din România spre a preda în Rusia, unde a învăţat limba rusă temeinic şi chiar i-a plăcut enorm experienţa. Am revăzut-o întâmplător după vreo 2 ani când era în trecere prin Timişoara; aceeaşi femeie matură şi glumeaţă, acelaşi stil englezesc.

~*~

Despre ceilalţi profesori pe care i-am avut oi vorbi altcândva, ca să nu mă întind aici prea tare.