Mini-exemplu despre nimic anume

Mi-o tunat prin cap să fac update de BIOS astăzi⁽ⁱ⁾. Mă uit pe sait la Gigabyte, eu aveam versiunea F6 apărută anu’ trecut în vară; ei au scos între timp versiunea F12, cu tot felu’ de îmbunătăţiri. Ce-i drept, au şi un avertisment cum că

dacă totul funcţionează corect nu are sens să faceţi upgrade

da’ te pui cu omul chitit? Păi dacă-i tehnologie hai să tehnologim prin retehnologizare, ce mama dracu’. Aşa c-am descărcat frumos updaterul împreună cu fişierul de date, l-am rulat, am repornit maşina, când … blue screen. Ermflgh. Boot în safe mode? Herp, tot blue screen, pe la disk.sys.

Dacă memoria nu mă înşeală, eroarea era 0x0000007B – cel mai comun rahat din istoria mesajelor de eroare. Practic, mi se spune “poate fi orice chestie hardware de la tine din comp“, shuper, mi-s lămurit. Partea bună o fo’ că de data asta ştiam care-i buba şi care-i ultima modificare făcută: probabil Windows nu se înţelegea cu BIOSul nou, cine ştie ce anume adăugire nu era pe placul configurărilor din Windows. Soluţia cea mai la îndemână era prin urmare un downgrade de versiune la BIOS, în care scop mi-am şi făcut un stick ubs bootabil; chestie care şi ea a cerut eforturi, prima dată am găsit un soft comercial şi idiot, abia apoi softuri gratuite care chiar funcţionau. Bun, înarmat cu un stick bootabil am scos versiunea bios F11 de pe saitul Gigabyte, re-scrierea a funcţionat din fericire fără probleme … dar în continuare blue screen la boot. Am luat la rând în ordine inversă – F10, F8 .. singura versiune care a funcţionat în final o fo’ fix aia pe care o aveam la început, şi anume F6. Cam o oră şi jumătate futute fix degeaba.

Bonusul era că de data asta lucram cu deadline, la ora X am buşit mizeria şi la ora X+2 urma să încep munca. În fapt, asta e şi remarca importantă: aveam un contra-argument pentru tentaţia naturală de a experimenta. Dacă n-ar fi trebuit să încep munca, poate că aş fi încercat să reinstalez Windowsul, pentru a observa dacă varianta F11 de Bios funcţiona pe o copie fresh. O reinstalare a sistemului ăsta de operare ar fi avut oarece şanse de reuşită, nimic de zis – două ore sunt suficiente. Totuşi, privind dinspre partea conservatoare a lucrurilor, ar fi fost perfect posibil ca reinstalarea să nu rezolve problema. Caz în care riscam să depăşesc termenul-limită de două ore.

~*~

E o axiomă în industriile care se bazează şi pe IT, if it works don’t fix it. Cu alte cuvinte, nu te fute cu sistemele aflate în producţie şi care lucrează la parametri. Cu alte şi mai multe cuvinte, odată ce un sistem e funcţional nu ai de ce să-l bâzâi; orice modificare într-un anume punct poate aduce cu sine modificări şi întârzieri pe întreaga linie de producţie. Dacă nu ai de reparat un produs disfuncţional/stricat sau nu ai beneficii nete care să compenseze riscurile, n-are nici un sens să bagi mâna în aparat. Pe lângă asta, mai avem de luat în calcul şi axioma că orice reparare de erori (bugs) va introduce erori la rândul ei, doar că pe alea noi nu le cunoaştem încă.

Spre exemplu, în vara lui 2008 îmi cumpăram laptop second hand, fără a-l testa prea mult. Ei, am descoperit că avea o problemă: odată pus în stand-by, nu mai reacţiona la nimic, şi trebuia scoasă bateria pentru a putea folosi din nou maşina. Citind pe saitul Fujitsu, am aflat că există o versiune nouă de Bios care ar rezolva acest bug, prin urmare am şi făcut upgrade cu prima ocazie. Foarte puţine alte circumstanţe m-ar fi făcut să îmi asum riscul unui upgrade de Bios la un produs second-hand, însă necesitatea de a pune/scoate un laptop din stand-by este suficient de mare şi circumstanţele suficient de dese încât riscul a fost asumat. Plus că eram şi eu mai tânăr, dar asta e altă discuţie.

Revenind. Gândul ce-a stat ca fundament pentru întreaga poliloghie de mai sus e chiar simplu în enunţul lui: cine-şi permite să experimenteze înseamnă că are la dispoziţie timp ieftin. Trupa de tech enthusiasts? Probabil adolescenţi sau tineri altfel neangajabili, cu foarte puţine excepţii. Toţi ăia cu gadgeturile, reviews şi mari urmăritori de ştiri despre tehnologie? Probabil fac asta pentru că altceva nu le îngăduie mintea să facă. Mai ţineţi minte că era în vogă blogingul pe nişa asta? A murit, nu i-a mai ţinut nimeni prohodul. Întrebarea retorică “de ce?” nu-şi are rostul. Timpul unui “reviewer” valorează foarte puţini bani, asta dacă putem spune că valorează ceva. Îs buni şi ei să mai facă nişte brand awareness când scuipă marii producători câte o sculă nouă pe piaţă. Pot şi ei să producă un review în care semnalează diferenţe extraordinare precum că noul Nikon este mai pătrat decât precedentul, deci încape mai bine în geantă (dar e mai greu de ţinut în mână).

Desigur, putem oricând să rescriem toată naraţiunea, să pretindem că facem experimente pentru că avem chef. E perfect normal să ai un hobby, şi concomitent, brusc nu mai sună ca şi cum industria de reviewing ar fi muritoare de foame. Probema cu hobbyul este că el conduce, în majoritatea timpului, la distrugerea sculelor. În special în domeniul tehnic, dacă nu arzi/distrugi scule înseamnă că n-ai încercat totul. Spre exemplu, încă n-am văzut reviewer român⁽ⁱⁱ⁾ de camere foto Canon care să încerce să folosească şi firmware-ul CHDK. Folosindu-l şi exploatând camera la limitele ei din fabrică, ar avea materiale de discuţie. Cum ar fi să facem un review cinstit unei “săpuniere”, făcând poze în format raw⁽ⁱⁱⁱ⁾ şi comparând rezultatele? Sau făcând poze cu timp de expunere vreo 60 de secunde, să vedem exact cât zgomot de fond produce senzorul într-o noapte curată? Evident, nu se face, riscăm să stricăm camera, lumea oricum n-ar înţelege, etc. Hogwash. Abureli.

Eu unul când eram interesat de calculatoare am ars plăci de bază, hard diskuri şi alte componente. Pur şi simplu, în decursul procesului, se mai întâmplă. Nu spun că-i musai necesar, sau că ai o cotă. Dar mi se pare de domeniul evidentului distincţia dintre oamenii cu adevărat pasionaţi şi oamenii ce fac reviewing pentru o masă caldă.

A, şi undeva aici ar trebui să scriu o concluzie. N-am.