“Cea mai fericită fată din lume”

O “recenzie” de o scurteţe crasă.

Am citit articolul Angelei Tocilă despre acest film cu o oarecare mirare. În general eu unul nu privesc la cinematografie românească, şi asta din bune motive. Dar prima dată să-i dăm cuvântul dumneaei, care spune astfel⁽ⁱ⁾ :

[filmul] Mă lasă scărbită, indurerată, deprimată, plină de furie. Dacă pe parcursul nesfârşitelor parlamentări între părinţi şi fiică, simţeam nevoia puerilă să-i strig fetei: nu semnaaaaaaa, nu semnaaaaaaaa, ca la cinema când eram mică, după ce s-a terminat, îmi venea să-mi trag palme că m-am uitat, ştiind că într-un fel sau altul voi fi dezamăgită, că ziua minunată ce-o petrecusem în Padurea 1 Mai se dusese pe copcă învăluită în imaginea deprimantă a unor jeguri de oameni, care nu deajuns că există şi-i vedem la fiecare pas, dar se mai şi găseşte câte-un deştept să facă şi filme despre ei, să-ţi bage în ochi exact nimicnicia pe care tu te străduieşti s-o eviţi în viaţa de zi cu zi, pentru că n-ai nimic în comun cu ea şi nici nu vrei să ai.

Bun, acum că am stabilit tonul discuţiei, hai să vedem fondul.

Am pus mâna şi-am urmărit primele 20 de minute din film. Nu am nevoie de mai mult, e suficient pentru a putea discuta ce descrie Angela. Tot, tot ce reproşează ea filmului este într-adevăr acolo. Avem şi filmarea obositoare⁽ⁱⁱ⁾, şi personajele de-a dreptul româneşti, şi .. tot. Tot. Filmul e România, şi România e filmul ăsta. Sau e şi filmul ăsta, na. E etern, prin aceea că România anului 2013 se va recunoaşte mereu în el.

Angela are o problemă cu personajele. Mă întreb dacă are o problemă şi cu Madama Bovary, sau cu cei care l-au băgat pe contele de Monte Cristo la închisoare. Asta e mai nou o acuză contra vreunei opere de artă, că nu-ţi plac personajele? Păi asta e şi ideea, doamne apără şi păzeşte, ideea e ca personajul să captureze ceva ce merită capturat astăzi şi va rămâne notabil peste vreme.

Delia din filmul ăsta e orice fată mai de la ţară, ajunsă şi ea la oraş. Are visul ei, norocul ei, e târâtă într-o vâltoare din care nu pricepe nimic dar în urma căreia totuşi rămâne cu ceva; în privinţa asta filmul e chiar incredibil, trebuia fata să sfârşească bătută pentru că n-a respectat autoritatea părinţilor. Privirea aia somnolentă pe geamul maşinii, dar care se schimbă la intrarea în Bucureşti? E notabilă, şi e excelentă ideea de a insista cu cadrul încât să înregistreze ambele stări. Fata care-i răspunde în doi peri tatălui? Discuţia aia pasiv-agresivă din maşină? Păi frate, asta e România în splendoarea ei, astea-s relaţiile unei bune bucăţi din populaţie, care-i problema? A, că am vrea film edulcorat, bine. Delia este construită astfel încât peste 20 de ani să fie material de studiu pentru antropologii culturali, la fel cum personajele din filmele cu Brigada Diverse sunt material de studiu astăzi.

Avem apoi probleme cu agresivitatea celor de pe platoul de filmare. No, recunosc, io n-am fost pe vreunul, dar din câte ştiu filmul nu-i departe de adevăr nici în privinţa asta. Care-i problema, că publicitatea e o minciună frumos construită? Că în spatele ei se răcneşte, se sfarmă vise, se spoiesc oameni altfel urâţi şi în general se pretind lucruri care nu-s nici pe departe adevărate? Aşa şi trebuie, e un aspect realist într-un film care nu se pretinde a fi altceva decât realist. Înclin să-i dau dreptate lui Andrei Gorzo pe această temă: “[filmul] e un protest (..) împotriva penuriei de delicateţe sufletească din lume”⁽ⁱⁱⁱ⁾. A, asta implică să-l brutalizăm pe spectator? Foarte bine. Îl luăm pe spectator şi-l vârâm în spatele unor uşi altfel închise, să vadă şi el ce fain îi în modernitatea asta.

Revenind: eu nu mă uit la filme româneşti. Dar asta e vina mea, nu problema lor, e vina mea că mă refugiez de mine însumi, exact ca Angela. Mă doare stomacul să văd personajele, într-adevăr, dar mă doare pentru că ele-s prea apropiate de adevăr^(iv). Relaţiile între personaje, decorurile, totul converge înspre românesc. Tot ce mi-e teamă este că tocmai subiecţii care ar trebui să se simtă vizaţi n-o vor face. Dar până la urmă, nici omologii vii ai personajelor lui Caragiale n-au făcut-o vreodată, prin urmare nu voi reproşa filmului lipsa unor tuşe mai groase de atât. I-aş reproşa poate lipsa de umor, dar cum nu l-am văzut tot …

Căsuţa de comentarii rămâne deschisă unor păreri contrare, ca de obicei.