În care îmi trag sufletul

Sunt informat de prima pagină cum că ultimul articol l-am scris pe 27 Iunie. Asta ar veni acum vreo .. două luni. E mult, în termeni blogăreşti, şi mai ales e mult în termeni umani. Două luni sunt enorm de mult când începe să-ţi plece echilibrul de sub picioare.

~*~

Partea proastă la un blog este că tinzi să-l tratezi ca pe un jurnal. Eu unul cel puţin am făcut asta mereu, mai mult pe la începuturi şi mai puţin pe măsură ce am început să “dau din casă”. Am astăzi numele public, am spus numele foştilor profesori, am comentat despre ei şi despre unele chestiuni de familie.

Parcă nu-ţi mai vine să scrii la fel de liber când ştii că un potenţial angajator ar putea citi. Sau o persoană potenţial importantă. Nu vorbesc de înjurături, ele au zburat mereu libere pe-aici; vorbesc pur şi simplu despre detaliile personale, despre un iluzoriu mister care cică ar putea exista dacă te abţii de la a-ţi etala viaţa în scris şi-n public.

~*~

Iată, aşadar, că am făcut o pauză de două luni, şi nu e nici singura de altfel.

Pe undeva, este o chestiune de maturitate. Nu mai am multe de spus. Ce aveam de spus este deja scris pe-aici pe undeva, sub o formă sau alta. Stau pe Reddit, citesc ştiri, văd ce se mai întâmplă prin lume. Cumva, toate chestiile astea trec prin mine, nu lasă urme pe filtrul propriu. Nu-mi vine să scriu ca reacţie am la ceea ce văd, citesc, aud şi descopăr.

Privind înapoi, am foarte multe articole tâmpite. Prost scrise. Opinii emise cu un având foarte nelalocul lui, atunci când priveşti înapoi cu ochiul rece al vârstei.

~*~

Chestia tâmpită este că odată pornit pe calea astea, nu poţi să nu remarci evidentul: articolele de astăzi vor părea tâmpenii peste alţi 10 ani⁽ⁱ⁾. Pornind pe panta asta, răspunsul este firesc – nu mai scrii, deci nu va mai fi nimic de criticat. Dacă scrii, faci cumva încât să incluzi toate faţetele problemei, toate opiniile despre chestiune, tot ce ar putea fi relevant. Evident, un aşa articol devine ori prea stufos, ori o pagină de Wikipedia în final.

În general, pe Reddit am învăţat că opiniile sunt mai mereu incomplete. Există mereu oameni mai bine informaţi şi cu putere mai mare de pătrundere asupra problemelor vieţii. Cumva, a-ţi scrie părerile proprii devine un gest de fanfaronadă maximă.

Pentru că pân’ la urmă şi scrisul ăsta nu este decât o revărsare din tine, nu poţi aşterne decât ce a fost prima dată în capul propriu. Trecând anii, lipsurile se văd al dracului mai tare decât plinurile.

~*~

Pe lângă toate considerentele astea mai degrabă teoretice, am câteva de ordin practic.

Mai exact, eu mereu am scris când mă simţeam bine, când lucrurile erau stabile pentru mine. Cu alte cuvinte, ori de câte ori mă aflu în ceva dificultăţi reale, scrisul este aruncat pe scaunul din spate. Niciodată n-am reuşit să scriu în perioada tezelor şi examenelor, decât dacă eram perfect liniştit în privinţa rezultatului lor. În perioada tulburărilor din familie, mi “se taie” inspiraţia.

Practic creierul meu este mai degrabă monomaniac, iar când apare o problemă se străduie s-o “proceseze” cumva. Chestia asta este utilă când înveţi, curiozitatea a fost motorul meu de tracţiune; voiam să înţeleg anumite chestii, şi depuneam eforturi involuntare în privinţa asta, peste media altor oameni. Totuşi această calitate este de nedorit în situaţii sociale, unde fix abilitatea de a jongla cu contexte, sentimente şi situaţii diferite este foarte necesară. Dacă am vorbi despre un mmorpg, monomania ar fi un debuff.

~*~

Realizez că am menţionat chestiuni de ordin practic dar n-am dat detalii. Nu le pot da, aflându-mă încă în imponderabilitate. S-au întâmplat chestii şi urmează să se mai întâmple chestii, iar eu nu pot scrie despre ele până nu se aşează lucrurile pe un făgaş normal.

Dar ce-i cert este că în perioada asta, spre deosebire de ultimii 2 ani număraţi împreună, viaţa mea suferă modificări substanţiale. Este puţin ciudat să priveşti înapoi şi să vezi doar luni întregi identice una cu cealaltă. Cică ar fi o marcă a bătrâneţii, un semn că faci Chestii Importante care cer timp. Sau o marcă simplă a plafonării, a mulţumirii cu situaţia prezentă.

~*~

Mă lungesc şi nu este cazul. Am vrut să scriu o însemnare cât mai asemănătoare cu o filă de “jurnal”, dar realizez că lucrul e cvasi-imposibil. Tot n-am ce transmite concret, aşa că pentru moment pun punct aici.

Trăiesc, sunt oarecum bine, şi vă doresc şi vouă la fel.