Filmu’ l-am văzut din greşeală. Pur şi simplu l-am ales la plesneală.
Apoi observ surprins că Jim Carrey e în rolul principal. Bun aşa, nu-mi displace tipu’. Şi nici acum nu se dezminte. Imaginea de poliţai cuminte dispare la 30 de minute din film, când devine schizofrenic. Un rol pe care îl interpretează magistral.
Desigur, nu e cine ştie ce, doar o comedie tâmpiţică, îmbinată cu acţiune şi ceva elemente dramatico-psihologice. Poate de asta nici nu merită să fie luat în serios prea tare … doar e un film de duminică.
Dar partea psihologică m-a interesat oleacă. Tipu’ interpretează un personaj părăsit cu 3 copii care nu sunt ai lui, în favoarea unui pitic negru din Mensa. Şi înainte să ajungă schizofren, ţine în el toate rahaturile, le refulează adânc. Pentru ca defularea să vină la pachet cu o a doua personalitate, “Hank”, care e complet diferită. Iar certurile dintre personalităţi sunt absolut delicioase. Avem curajul să ne spunem pe cinstite ce nu ne place la noi? Ce credem despre noi? Că suntem nişte laşi şi luăm decizii tâmpite? Ei bine, Hank o face, cu o francheţe convingătoare. Şi nu se lasă până omul public, cel normal, nu acceptă şi latura macho, dură, de Hank.
Din punctul ăsta de vedere, e un film cu happy end, personalitatea se întregeşte frumos. Dar câţi nebuni care disociază avem în spitale? Câţi ajung la ştirile de la ora 5? Vin momente în vieţile tuturor, când spunem că a fost de ajuns, punem frână, şi începem să facem ceva nou, să acţionăm aşa cum cere subconştientul şi nu am fost/suntem influenţaţi. Şi în momentele alea, unii reacţionează violent.
Peace.