Cele ce urmează nu trebuie neapărat crezute. Actually, mi se rupe. I only deliver a message there.
Mulţi mi-au spus că-s o fiinţă alunecoasă, slippery, pe care cu greu o “atingi”. Chestie total adevărată; dacă este ceva ce n-am făcut vreodată, este să-mi fi destăinuit viaţa cuiva, sau episoadele mai puţin plăcute. Întâmplător, am destul de multe, şi prefer să le ţin pentru mine. Sau cel puţin aşa preferam ..
Ca orice lucru în viaţa asta, orice are o parte bună şi una proastă; chiar şi rahaturile. La 7 ani, părinţii mei au divorţat, din motive care-mi scapă şi pe care ar fi cazul să le clarific cu tata, at some point in time. But we’ll get back to that. În şcoala primară am locuit, împreună cu mama, la bunica, în centrul oraşului. Idilică privelişte, doar că bunică-mea a fost şi este o scorpie cu aere de doamnnă. Pentru că a fost transplantată la 20 de ani direct în buricul oraşului, din satul ei natal. Şi pentru că mentalitatea rurală legată de familie este o mocirlă greu de imaginat pentru un observator din afara.
Mama a crescut tot în centru, într-o atmosferă tensionată; gestul plecării la casa ei a fost ca o gură de aer proaspăt. Ei bine, imaginează-ţi două fiinţe pe care teoretic trebuie să le iubeşti, certându-se zilnic — pe chestii triviale; iar câteodată să se vorbească despre tine la persoana a IIIa, cu tine de faţă, şi nu tocmai plăcut.
Fără să vreau, am dezvoltat un “radar” pentru sentimente. Le simt, le presimt plutind în aer, mă acorderz pentru a le capta; chiar glumeam într-o vreme, că ştiu să fug cu 30 de secunde înainte să se lase cu violenţă fizică, şi că ştiu să provoc o bătaie doar speculând momentul de încordare maximă. Ştiu, când intru într-o cameră, dacă acolo e cineva trist, cineva nervos, cineva supărat, cineva care se sfieşte, cineva somnoros. Câteodată, reuşesc chiar să canalizez prin mine diverse sentimente spre infinit, să-l ajut pe “posesor” să scape de ele. Ceea ce îmi place să fac.
Însă nu ştiu cum să opresc simţul ăsta. Sunt nenumărate orele de şcoală la care efectiv n-am putut fi atent, pentru că îmi era colega de bancă somnoroasă, sau nervoasă. Gândurile şi trăirile celorlalţi sunt ca un zgomot de fond mereu prezent, care se intensifică în raport cu distanţa fizică între noi. Am încercat să închid chackra a doua, să nu mă transform într-un receptor, însă n-am reuşit. Singura mea scăpare, singura, sunt zilele mele fericite — în alea, când Lumina zâmbeşte de dimineaţă, oricât de trist ai fi lângă mine, te înviorezi; am destulă fericire încât să dau şi altora.
Mi-am propus ca zilele luminoase să fie mai dese în calendarul meu. Şi în continuare aştept o încercare de explicaţie, if there is any.