Terminus paradis

Film al lui Lucian Pintilie, din 1998, destul de premiat de altfel. Îmi plac tenta romantică şi sinceritatea debordantă ale personajului Mitu. Deşi un biet porcar, el are un potenţial enorm sub ţeastă, şi o mare inimă.

Dar s-o iau de la început. Povestea nu e cine ştie ce prin ea însăşi, prin urmare merită un spoiler.

Totul începe într-o zi sordidă, când Mitu o cunoaşte pe Norica (Eleonora pe numele ei).

Nu-i mare lucru de capul lor, ea chelneriţă şi el porcar, şi totuşi o scânteie izbucneşte. Bineînţeles că prima fază se consumă în pat.

Post-coital, aflăm că ea urmează să se mărite cu un patron de spălătorie auto, tip bătrân dar cu bani. Tipic?

Partea de character development începe când în vizită la Mitu vine fratele lui, plecat în America.

Om ajuns, el spală vasele prin restaurante şi a mâncat coji de pâine de prin tomberoanele Hollywoodului. Dar este în America? Este!

Şocul continuă în cursul unei călătorii pe care Mitu o face cu familia. Aflăm că tatăl lui l-a scăpat de armată de multe ori, poate şi din dorinţa de a se recompensa pentru că i-a stricat tinereţea – funcţia tatălui ar fi fost primejduită dacă pleca Mitu peste graniţă, prin urmare copilul a fost sacrificat. Doar că surpriza cade ca o ghilotină – el a fost chemat din nou la incorporare, şi nu mai are chef de intervenţii din partea unui om care-l ajută doar pentru că se simte vinovat

“Eu nu am tată!”

Mitu face cunoştinţă, din postura de “văr” al Noricăi, cu viitorul ei soţ. Yucks!

Viaţa de soldat, bineînţeles deloc roz..

.. iar după multe acte de nesupunere în faţa prostiei oarbe, comandantul unităţii îi face un bine şi-l trimite la birou.

Deşi Norica îl vizitează şi promite să îl aştepte, veştile circulă repede…

“Eşti prost, bă? Uit-o!”
Dar el n-o poate uita, şi se cere afară. Nu primeşte permisiunea.
Mare greleşeală.

Hi !!

Bineînţeles că o asemenea ispravă nu te face să avansezi, dimpotrivă. Facem cunoştinţă cu batalionul disciplinar.

“Cafanu! .. hmm .. (citeşte lista) .. prost eşti, bă!”

It’s all work and screams, funny huh? Porcuşorul isteric e mic copil pe lângă comandantul de aici.
Norica totuşi nu-l poate aştepta. Îi şi scrie, patetic şi copilăresc, că ea trebuie să-şi pună pirostriile.

Evadare? Chiar nu se aştepta nimeni ca el să plece din nou în căutarea ei? De data asta ..

.. lucrurile sunt aşezate. Definitiv. Iar ei pleacă. Unde? Dumnezeu ştie..

Iar dacă nu ştie Dumnezeu, robul Lui sigur află ce caută Mitu.

Măcar s-a prins şi Norica, în ceasul al 12lea, că tipul chiar o iubeşte.
Şi, ca orice unire făcută prin încălcarea tuturor rânduielilor, ea nu este făcută să dureze. Chiar dacă în ultima clipă aflăm că femeia poartă în pântece un prunc.

Shit is serious.

Ce poţi să-i iei unui om care e pe cale să piardă totul oricum?

“Spune-i că viaţa merită trăită, chestii d-astea”.
Singurul om, după Norica, ce îl înţelege pe Mitu.
Şi, într-un avânt retoric, acesta se ridică.
“Stai jos, bă!”.
Prea târziu.

… ce mai rămâne în urmă?
Doar un copil, botezat în aceeaşi biserică..

“România ucide vise”