Cei jazu

ma intrebat mai multa lume de ce mi place jazz.

cica e cah. nu spune nimic. e inutil. nu transmite. nu are vreo forma. nu stie lumea de care capat sa l apuce.

tocmai de aia imi place.

BAI, da fix de aia. Dai drumul la album, sau la piesa, dracu face distinctia. Se revarsa. E acolo si esti acolo. Sigur, depine si de modul cum asculti.

Eu de exemplu am capu intre boxe, literalmelnte. Boxele is ridicate la nivelul meu si indreptate astfel incat sa faca stereo aproape perfect. Sa am muzica in mine si pe mine in muzica, acolo in miezul intamplarii. Sau nici nu conteaaza, atata vreme cat esti dispus sa te pierzi. Pot fi boxele pe pereti in birt, si tu doar cu un pahar de bere in fata.

Pierderea si regasirea.

E un .. haos. Asta este jazzul, cel putin jazzul care merita ascultat, o constructie draguta a unei structuri, doar pentru a o abandona si a te lasa in voia haosului primar. E o senzatie cum ca muzica ar iesi direct din pantecul artistului, din carnea si din plamanii lui, controlul instrumentului fiind o iluzie. Acolo, la fuziunea dintre potential si act, intre “am vrut” si “se intampla”, acolo e jazzul.

cacaturi gen muzica de lift s-au facut. jazz cu program, hai sa stam in fundal fara sa deranjam. inutil.

ideea e sa te nimiceasca artistul, sa cante peste tine, PESTE ce e in tine. ce i inauntrul tau nu exista, reactia ta fuge si se ascunde cand se pravaleste soloul de saxofon sau de trompeta.

sau in fine, la infruntarea dintre astea doua chestii se naste ceva, te regasesti pe tine.

acolo, in haosul fara nici un sens al muzicii, tu esti inca drept. nu e posibil mereu.

de fapt, cred ca cine zice de jazz ca i naspa nici na incercat vreodata sa asculte, doar a fugit urland la luna. de asta nu place, pentru ca nu poate oricine sa ramana coerent in fata Haosului Universal.

pula mea.