Atât de puţine oportunităţi sunt, încât nu am apucat să scriu pe blog de 1 săptămână. Sunt obosită, umblu ca tâmpita la întâlniri cu clienţii, mi-e inboxul plin, am “jde” deadlines, iar am lucrat ca proasta weekendul etc. Dar nu sunt domnule şanse, nu îţi dă nimeni de lucru.
Normal, dacă stai cu popoul la orizontală că îţi dau părinţii bani.
.. zice Dojolina.
Întâmplarea face ca, acum câteva zile, să fi avut o discuţie, fix pe tema asta, a mediului academic şi a jobului pe care te poţi încadra, cu câteva persoane ce au şi ele kinderi prin facultăţi. Unul are o viitoare asistentă (nu medic, că nu-i place), şi cealaltă are o viitoare jurnalistă. Ambii se plâng că “nu există dom’le locuri”. Bun, cu jurnalismul e cu dus şi întors, sunt convins că proaspeţii absolvenţi neştiutori nu mai au aceeaşi căutare, acum cu strângerea rândurilor pe piaţă – totuşi oricine are nevoie de jurnalişti de calitate. Dar asistenţi şi asistente să nu fie căutaţi? Asta când Marea Britanie oferea 10.000 de euro pe posturi d-astea? Aşa, într-o doară, am întrebat cum naiba au căutat ăştia, cum au sondat piaţa. Păi, s-au rezumat să întrebe într-un loc sau două, unde au primit răspuns sec că nu sunt doriţi.
Mno, şi normal că a trebuit şi eu să povestesc că sunt la facultatea de informatică – sprâncene ridicate automat. “Şi ce (naiba) ieşi de acolo?”. They had no clue. “Programator, sau fac site-uri, chestii d-astea”. Priviri condescente, schimb de ocheade cu subînţeles. “Şi noi avem în firmă (n.b. sunt finanţaţi de stat ) o programatoare, are 30 de ani de muncă săraca şi au chemat-o înapoi că nu are cine s-o înlocuiască, dar nu face decât 15 milioane..”. Hai, Alex, recunoaşte cinstit că nici tu n-o să faci mai mult; agree you’re going to fail. Da’ am aruncat într-o doară, chiar dacă minţeam cu neruşinare, că un programator bun, fie el şi începător, face cam 1000 euro, urmând să primească mai mult peste ani. Ochi căscaţi, fălci la pământ, şoapte de “şi io l-am înpins la medicină.. :( “. Puţin mi-a lipsit să izbucnesc în râs, râsul ăla total dezagreabil, al sentimentului că ai dat de toţi pereţii cu un om închistat.
Geme ţara de avocaţi scoşi pe bandă rulantă, de ingineri care nu pot proiecta o groapă calumea :p , de medici care te trimit la preot, şi de preoţi care îţi interzic să calci pe la medic. Împinşi de părinţi, ţinuţi prin universităţi cu chin şi tocmeală, când unora le-ar sta mai bine cu hârleţul în mână. Personal, probabil voi începe să lucrez pro bono, urmând să mă ajustez pe nevoile firmei. Prefer să primesc mai puţin decât merit, decât să fiu privit cu aerul “da, mă, ne ocupi spaţiul degeaba”, pe care şi-l primesc unii absolvenţi la angajare.
Grupa mică din IT salută sfertodocţii futili de alte profesii :) Da, mă, nu sunt joburi pentru voi! Naşpa!