Jurnal deșirat

Motto: Uneori am idei. Alteori scriu.
Nu mereu astea două activități sunt simultane.

*

Am realizat foarte tîrziu că românii greșesc la un cuvînt împrumutat din germană. Cum le zicem noi copiiilor? Kinderi, că ne place cum sună, nemțește. Bravo lor, la plural chiar ar putea fi kinderi, pentru că la mama lor pluralul este kinder. Die kinder, mai exact.

Dar la singular? Ei, la mama lui acasă singularul este ein kind, un copchil adică. Deci, la singularul românesc, nu prea merge să zici că „și-a luat kinderul la plimbare”. Că n-are cum fi un singur kinder. Kinderii îs mai mulți. G’yeah.

*

Altă realizare: obișnuința e lucrul dracului. Trăind de-o viață în Timișoara, nici nu mai simt cît de … prăfoasă poate fi. Curge praful prin toate găurile, prin toți porii, se depune pe podele imediat ce-ai lăsat un geam deschis.

Dar trebuie să ieși din oraș pentru a vedea treaba asta. Trebuie să dai o fugă pînă într-o zonă mai muntoasă, și brusc se recalibrează simțurile. Se obișnuiește și nasul cu un aer curat, se mai desfundă porii, nu mai simți că mergi cocoșat prin aerul poluat.

Partea tristă este la întoarcerea în oraș. Știi c-ai ajuns în Timișoara cînd începe să te apese, opresiv, mediul înconjurător. Iar de reobișnuit, te reobișnuiești foarte ușor.

*

De cînd cu articolul Renunțarea, pot spune că mă simt oarecum … scos din schemă. Watching from afar, vorba francezilor. Zbaterile locale devin maxim amuzante. Vin firme noi pe piața din Timișoara, îmi inundă inboxul pe LinkedIN recrutorii. Privesc ușor abulic, „așa, și?”. Se zbat cei din partidele noi să scoată orașul și țara din rahat, chiar fără voia lor. Este amuzant, dar nu mă angajează.

*

Apropo de chestii care-s „lucrul dracului”, să notăm aici fumatul. Sau un subset al său.

Am mai menționat pe-aici că mi-am început cariera de fumător cu țigările de foi. Alea normale, pentru pulime, mi s-au părut fleoșc de la început. Pe Blackstones și alte alea am trăit fericit timp de vreo … 10-15 ani? Ceva de genul ăsta.

Totuși, obișnuința e o treabă interesantă. Tot ieșind la pauze cu colegii de muncă, am încercat și țigarete care-s la jumătatea dintre alea două categorii de mai sus. Să zicem… Colts sau Moods. Sunt mai tari ca orice alt Kent sau alte prostii, dar nu-s nici ca un cigarillo clasic. Stai sub 10 minute să fumezi una, de exemplu. Sunt tari, dar nu te ia cu transpirații dacă n-ai mai fumat de mult.

Pe de altă parte, sunt și un soi de gateway. Poți fuma un pachet de Colts într-o zi, dacă-ți pui mintea;  un pachet de Blackstones e mai greu să fumezi. Or, tot fumînd Colts, am dezvoltat încet-încet ticul fumătorului, asocierea „pauză – țigare”. Iar de acolo nu mai este decît un pas înspre „n-am luat Colts, hai că merge și un Winston” (sau ce mai au colegii). Tragi linie la finele zilei, și constați că ai tras o jumătate de pachet, per total.

Partea bună este că ticul, nefiind format în ani îndelungați de fumat, dispare la fel de ușor precum a apărut. Pe testate, pe pielea proprie. N-am cumpărat în weekend nimic din tutun? Foarte bine, nu fumez. Puțină voință să fie, că în rest e ok.

Dar rămîne lecția despre perfiditatea obiceiului. Nu-i invidiez pe oamenii care se apucă datorită grupului, și apoi se chinuiesc să se lase.

*

Cam asta.

Articol mai vechi

Leave a Reply

Your email address will not be published.