„Après Ski – Liniște aici sus!” la Teatrul German

Recenzie Păreristică la cald, am văzut piesa chiar astăzi-seară.  (i)

Hai să fiu rău din prima, și vedem apoi cum o dregem: piesa dezamăgește.

Lucrurile debutează slăbuț încă din descrierea de pe saitul TGST, unde cuvintele care ar trebui să vîndă piesa sunt destul de seci. Parafrazat,

Un tip rămîne blocat pe telescaun noaptea, se confruntă cu mortalitatea lui proprie, iar în fața întrebărilor dificile ale vieții (gen „Ce-ar fi dac-o belesc chiar acum și aici?”), omul își dă seama că suferă de platitudine existențială.

Ca cititor, deja îți poți imagina cam ce te așteaptă: monolog pe o temă cam fumată.

*

Niko Becker joacă .. să zicem convingător rolul unui personaj (Georg Karner) atît de banal, încît pînă și dramele lui existențiale sunt banale. Se agită pe-acolo, explică în amănunt cum i se pare anost totul în viață, de la iubită la job. Pînă și paleta asta, de la iubită la job, este mediocră.

Niko începe piesa făcînd chestii și zicînd lucruri de om normal și tipic (average Joe), trece prin faze de furie, dezamăgire, neputință și resemnare.. sentimente ilustrate la standard, după așteptări. Vorbește plictisit și ponosit cînd e cazul, vorbește cu nervi cînd trebuie, privește abulic, zbiară, face acrobații la înălțime, totul credibil. Ce să și ceri? E bine, se aprobă.

Exemplu de emoție. Sursa: linkul de mai sus.

*

Pe de altă parte: tema piesei este una seacă, tipologia lui Georg nu reflectă tipologii umane de interes. Eu cel puțin nu pot transpune acest teoretic „om mediocru” din scenariu în viața reală, pentru că nu cunosc oameni mediocri în acel fel. Am mai văzut tematica asta, și în mod (ne-)surprinzător am văzut-o doar cînd se frămîntă vreun intelectual care încearcă să-și imagineze cum trăiesc „oamenii ăia”, simpliștii. Pulimea, percepută de unii intelectuali ca o masă amorfă de viermi care-și tîrăsc balele pe pămînt.

Omul normal, uzual –pentru că m-am săturat să tot repet cuvinte cu încărcătură negativă– nu se percepe pe sine în felul descris de piesă; și mai ales, nu reacționează ca-n scripte. Foarte puțini sunt aceia care încep să facă meta-analiză intelectuală asupra vieții proprii, cînd sunt confruntați cu limitele tari. Din ce-am văzut eu, prima pornire este de autoapărare, de analiză foarte subiectivă, de cedare sau de luptă cu sentimentele; „am fost un iubit bun, am făcut sacrificii pentru ea, nu merit să mor aici!”, sau  „am fost un angajat model la firmă, de ce mă pedepsește soarta, cui i-am greșit și cu ce?” etc etc.

Ce nimerește scenariul este într-adevăr faptul că oamenii confruntați cu limitele sunt impulsionați să le depășească după aceea. După adrenalina unei experințe de a aproape-muri, parcă tot restul experiențelor de zi cu zi devin calpe, iar omul care-a realizat că nu va trăi veșnic se apucă și mănîncă jar. Corect! Dar chiar și aici, deși recunosc meritul de-a se menționa și atinge tema asta a impulsionării, trebuie să remarc că personajul nu ne convinge că s-a hotărît să facă ceva concret, ceva major, ceva care chiar să-i schimbe viața. Cuvintele rostite de personaj aduc mai degrabă a promisiuni cam goale de Anul Nou, a la „de luni mă duc la fitness”. Nu aduc a promisiune fierbinte, ca a lui Luther către Sfînta Ana, pe timp de furtună.

*

În rest, cîteva aspecte minore dar notabile:

Teatrul German din Timișoara înseamnă de obicei o abundență luxuriantă și variată – de sunete, de culoare, de decoruri. Prin urmare, ce se întîmplă pe scenă este ilustrativ și atractiv. Mergi la teatru pentru plăcerea audio-vizuală de-a urmări o piesă pusă în scenă cu atenția neamțului la detalii. Din păcate, Apres Ski este de-a dreptul minimalistă, și prin urmare nu are efectiv spațiul necesar pentru a se salva prin tehnică. Un telescaun și-un actor, asta-i tot. Am mai văzut piesă în așa hal de minimalism doar la Thespis, care-i teatru studențesc, și-a pus în regie Iona doar cu un actor, un cuțit și-un.. capăt de ață, pracic vorbind.

Unde reușește Apres Ski să cîștige totuși niște puncte este la capitolul referințe moderne. Am rîs de cîteva ori, cu drag, cînd Georg își scapă telefonul din mînă, iar apoi încearcă să strige la el „Hei, Siri!”. Am rîs cînd George își varsă năduful (de la distanță) pe șeful lui care pleacă de acolo într-o mașină de lux. Sunt ceva referiri la tehnica și tehnologia curente. Pe scurt, în prima parte a piesei, în care personajul nu face încă filosofeli ieftine, este relatable și digerabilă.

Ah da, iar eu am ațipit de vreo două ori. Este drept că funcționam pe 4 ore de somn și-n rest magie neagră (ii), dar nici n-am fost ținut în priză. Menționez ultimul aspect strict pentru că există și varianta în care-am ratat eu cheia de boltă a întregii povești, vreo referință care să fi salvat ansamblul. Mă îndoiesc, însă trebuie menționat.

*

Ca notă de final, aș dori să remarc cît de tînăr este Niko. A absolvit teatrul la Babeș-Bolyai în 2020, și iată-l deja creînd concept de piesă și jucînd în ea. Chiar dacă am fost aspru cu piesa, trebuie totuși să fiu drept și să spun că Niko pare un tînăr ambițios care promite multe surprize plăcute în viitor. Eu unul chiar îim propun să-l văd și-n piese în care interpretează împreună cu alții.

Iar pentru curioși, las și un link către un podcast-interviu pe Spotify, în care povestește cu mult mai multe detalii despre el și munca lui.

Privesc, deci, cu încredere înspre viitor.

------
  1. De fapt, la data publicării articolului, „azi” se va fi transformat în ieri.[]
  2. Cafea.[]

3 thoughts on “„Après Ski – Liniște aici sus!” la Teatrul German”

  1. Mie ideea asta cu one man show mi-a plăcut în Iron Doors (film din 2010). Acolo întrebările retorice sau meta se combină cu dramatismul situației, că era închis și nu avea ce să mănânce, și încercarea de a scăpa, plus apariția tipei cu care nu putea să se înțeleagă deoarece vorbeau limbi diferite. Sunt doar doi actori în tot filmul (poate de aici și nota mică de pe IMDb, omenii s-or fi așteptat la un fel de Saw). Finalul este deschis interpretărilor.

    La teatru n-am fost de secole.

  2. N-am văzut filmul de care spui, deci nu mă pot pronunța despre comparație; dacă reușesc să termin alte n-șpe mii de filme pe care le am pe listă, poate-l pun și pe ăsta, dar slabe șanse.

    În general nu mă deranjează ideea de one-man show, pînă la urmă, orice operă artistică se va rezema pe 1-2 personaje care, scrise bine și interpretate bine, merită atenția la vizionare și la revizionare. Doar că atunci cînd zbori solo, se văd mult mai bine detaliile fine, pentru că nu este o acțiune sau măcar alte personaje care să fure atenția privitorului, astfel încît el să nu observe.

  3. Nu prea îmi place chestia cu construirea unui scenariu în jurul a 1-2 personaje. Să iau drept exemplu Matrix 4, ăsta nou. Într-adevăr, sunt vreo 2 personaje principale (Neo, Smith și în plan secund Trinity, Morpheus, Bugs, doctorul). Restul personajelor de abia se văd, nici măcar cele secundare nu fac mare lucru, în timp ce personajele principale se încearcă să fie cât mai bine conturate. Ok, o poveste are de regulă un fir principal și un gen principal. Și îi sunt suficiente două personaje ca să funcționeze și chiar să fie mișto. Dar. Dar:

    Mie mi-ar fi plăcut ca luptele dintre personajele secundare să fie și alea lupte. Nu să fie doar figurație, nici măcar nu se oprește camera asupra lor decât fugitiv, că nu avem ochi decât pentru confruntarea dintre personajele cheie. De exemplu, la un moment dat Smith se bate cu 2-3 agenți. Mi-ar fi plăcut ca și lupta aia să fie dezvoltată mișto. Să se vadă cum se bat. Să încaseze și Smith ceva, să se vadă cum e solicitat, că totuși și ăia erau agenți. Să-i fie dificil să scape de ei. În primul Matrix tot filmul am fost terifiați cu tiparul agentului super-puternic, de care toți se temeau, pentru ca în Matrixurile următoare deja toată lumea să se bată cu agenții și să fie un fleac, singurele lupte mai serioase fiind cele care îl implică pe Neo. Mi-ar fi plăcut în Matrix 2 să văd și o confruntare dintre agenți și Merovingian cu oamenii lui. Sau dintre Merv și Smith. Sau dintre Smith și Seraph – protectorul Oracolului. Ceva pe bune, nu doar aluzii la confruntări din trecut sau schimburi de priviri – că singurul nostru obiectiv este să-l punem în prim-plan pe Neo și restul nu contează. Iar acestor lupte să le corespundă niște fire narative pe măsură, cu intrigi și alianțe între mai multe facțiuni, nu toți grupați simplist în albi și negri, buni și rău, Neo și restul. Sigur, atunci ar fi ieșit ceva de calibrul Game of Thrones, dar GoT a avut succes nu pentru c-ar fi o capodoperă, ci pentru că pur și simplu e realist. Filmele de azi sunt simplificate la maximul și prin asta puerile.

    Apropo de facțiuni multiple și răsturnări de situații, mi-am adus aminte de un serial care mi-a plăcut, e cu multă acțiune și cu multe defecte dar funcționează, dacă nu l-ai văzut, ți-l recomand: The 100. Un forșpan:

    https://www.youtube.com/watch?v=JQi2MAfpACI

    Deci, cred că ce vreau să zic e că o poveste inteligentă, scrisă pentru oameni maturi, poate fi oricât de complexă fără ca asta s-o facă mai puțin reușită. Dimpotrivă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *