Sumar de 2021

Păstrînd obiceiul de-a folosi blogul în scopul său primar, de jurnal propriu, nu strică un sumar al anului care-a trecut. Ca o reflecție, ca o privire cît de cît lucidă – pe cît de posibil este cînd vorbești despre tine însuți.

*

Spre exemplu, în 2021 am continuat să iau în greutate.

Eu unul am o lungă istorie de kilograme în plus, începînd de acum vreo 10 ani minim. Am urcat încet-încet de la supraponderal la obez, iar apoi chiar la obezitate morbidă. Apoi în 2018-2019 am avut un declic, și-am scăzut spre valori dacă nu normale sănătoase acceptabile, cel puțin mai aproape de ceea ce-ar trebui. La începutul lui 2020 aveam 90 de kilograme, ceea ce era cu 60 mai puține decît în vîrful perioadei de glorie (i). Apoi a venit pandemia. Fiind eu sărak, m-au supus restricțiilor și regulilor, ceea ce a însemnat că n-am prea ieșit din casă o perioadă, n-am mai făcut sport .. un teren propice pentru a lua avînt spre vechile culmi cunoscute. Și uite-așa am dus-o din vara lui 2020, din val în val, din restricție-n restricție. Iată-mă la începutul lui 2022, minunîndu-mă ce proiect masiv am iarăși (heh, heh): să scad iarăși la o greutate omenească.

Un lucru am învățat, însă, pe pielea mea: că nu mă pot folosi de sport ca de un baston în care să mă sprijin. M-am folosit de înot cu o pasiune născută din plăcerea mea pentru această activitate, și m-a servit admirabil. Dar făcînd această alegere, am făcut și alte alegeri care s-au dovedit a fi mai puțin inspirate.

Măcar știu clar că obiectivul pe 2022 nu este legat strict de greutate, ci de relele mele obiceiuri, de stăpînirea poftelor, de reglarea mecanismelor și resorturilor interne care mă conduc în alegerile zilnice legate de mîncare. Și-am scris toată chestia asta pornind doar de la o privire la cîteva poze cu mine însumi, pe care aș fi preferat să nu le am salvate.

*

Pe de altă parte, în 2021 am practicat masiv plimbarea. Apropo de cadouri făcute de prieteni, faza cu plimbatul a fost un lucru pe care l-am învățat de la o prietenă. Tipa are rău de mașină, nu folosește nici transportul în comun prea mult din cauza asta, în schimb merge. Și merge. Și merge. M-a scos A. la plimbări de două ceasuri, asta însemnînd bineînțeles încălzirea, nu finișul.

Apoi am convins-o pe mama să iasă la plimbare. Este o „victimă” foarte bună, și-așa se plînge că nu mă vede destul (preferabil zilnic, la ea în casă, evident). Foarte bine, cînd vrea să mă vadă, ne plimbăm. Am bătut astfel Timișoara în lung și-n lat, observînd, studiind, povestind. A mers cît a mers (heh), dar la un moment dat luam mașina doar ca să putem porni din ceva cartier mai mărginaș, fără a trece prima dată pe străzile pe care le știam deja ca-n palma proprie.

Iar dacă tot am început să luăm mașina, am extins încet-încet raza plimbărilor spre localitățile periurbane, apoi spre sate. Inițial am vizitat Dumbrăvița cu ale ei străzi înguste, și cu al ei stil foarte eclectic – asta însemnînd că s-au construit case una lîngă alta, fără vreun stil unitar. Girocul, cu probleme arhitecturale și mai dihai, plin de blocuri între case, și case-ntre blocuri, ca un puzzle pestriț. Am vizitat Pădureniul, satul unde casele îți zîmbesc. Am vizitat Jimbolia, oraș de graniță care putea fi frumos, dar n-a fost să fie. Nu glumesc, am vizitat aproape tot județul Timiș, cu excepția unor sate atît de mici și nesemnificative încît te răscolește sentimentul veșniciei al lui Blaga.

Îmi propun să public într-o zi o selecție de poze din plimbările astea; puține merită, dar hey, nu este doar vina fotografului; nici n-am prea avut subiecte sau subiecți.

*

Apropo de publicat poze – este și ăsta un obiectiv, să scriu mai mult. Am dezactivat Facebook din luna Mai a anului (ii). Din luna Mai și pînă acum sunt 7 luni, și totuși nu am început să public abundent pe blog, dimpotrivă. Am găsit alte ocupații, alte activități. Vorba lui Paul Graham, pe care am să-l citez pe lung fiindcă merită,

Errands are so effective at killing great projects that a lot of people use them for that purpose. Someone who has decided to write a novel, for example, will suddenly find that the house needs cleaning. People who fail to write novels don’t do it by sitting in front of a blank page for days without writing anything. They do it by feeding the cat, going out to buy something they need for their apartment, meeting a friend for coffee, checking email. „I don’t have time to work,” they say. And they don’t; they’ve made sure of that.

Exact așa, mă ia cu un fior rece cînd mă gîndesc pe ce prostii am cheltuit și izidit timpul. Deci, de anul ăsta scriem. Eu. The royal „we”, că-i mai ușor de digerat pilula dacă nu scriu direct la persoana I.

*

La capitolul „animale de companie” sunt cu balanță neutră. Plus un pisic, minus un pisic, per total tot atîtea pisici.

Minusul este reprezentat de Yanis, pisicul pe care l-am crescut împreună cu iubita pe vremea cînd eram împreună. Ea s-a dus în altă țară în 2020, însă pisicul mi-a rămas mie în grijă o vreme, pînă s-a pus pe picioarele ei. Chiar am avut ocazia să-mi testez astfel priceperea de-a citi oamenii. Mi-a promis că-l va lua pe Yanis, eu am judecat că o va face, fără dubiu; amicii îmi spuneau că-s fraier să cred promisiuni făcute de „fosta”. Este drept, a trecut un an, dar în final Yanis a plecat la mama lui (iii). Nu la insistențele mele, ci la ale ei. Asta se întîmpla prin Aprilie 2021.

Cît despre +1, Ash este tot un pisoi salvat de pe străzi, undeva prin luna Mai a aceluiași an. De drept spunînd, nu el, ci pisimama lui a fost salvată de pe străzi în timp ce era grea; a fătat 4 pui. Eu am acceptat să țin familia de 5 ca foster, temporar, pînă-și găsesc casă. Și-au găsit, pe rînd. A plecat mama împreună cu una din fetițe, după două luni și ceva. A plecat încă o fetiță, peste încă o lună. Apoi un băiat. A rămas Ash, pe finalul toamnei, și ori de cîte ori venea vorba să-l punem și pe el la mica publicitate, amînam. Pînă m-am prins că e cazul să accept că de-acum am pisic, și asta a fost.

Astăzi băiatul e castrat, educat un pic –cît poți educa mîțele–, și doarme cu mine noaptea. Fix ca fostul.

*

Revenind la plimbări, am început și să bat drumuri prin natură, pe poteci, pe la cascade și alte obiective de-astea. Scurt, la sfîrșiturile de săptămînă.

Pînă acum am mers doar la obiective lesnicioase, gen Cascada Cornet sau Cascada Șopot, la distanță de două ceasuri de Timișoara cu mașina, și unde ajungi mergînd maxim un kilometru prin drumuri în stare dezastruoasă. La fel și Peștera Românești (45 de minute pe potecă lină, pornind din localitatea .. Românești) – sau Peștera Albastră de la Pietroasa (35 de minute de mers, pornind din Pietroasa, pe potecă de-a lungul unui pîrîu printre copaci)). Cu prietenii am fost la Lindenfeld, satul unde mai locuiește o singură persoană. Ba chiar și-n drumeții de o zi, gen pe Cheile Carașului.

Nu-s doar părți pozitive aici, spre exemplu am învățat pe pielea proprie că nimeni nu-ți va descrie neplăcerile drumului, să știi la ce să te aștepți. Mergînd la cascade am dat de un drum de 1-2 kilometri care era practic format din gropi, nu mai avea nici o porțiune netedă; am reținut și locul, Poieni Strîmbu; n-a crîcnit mașina, am mers cu treapta I, zguduiți bine, dar am ieșit la capăt. Prietenii cu care-am mers la Lindenfeld au lovit cu scutul într-un bolovan de neevitat din mijlocul drumului. La încercarea de-a merge spre Vîrful Padeș am insistat să fac 9 km de drum forestier plin de pietre și pante, cu o mașină de oraș. Era să rămîn pe drumul ăla de vreo 3 ori, am prăjit ambreiajul pînă sus și înapoi, iar de la toate pietricelele s-a desprins și scutul; l-am pierdut la ieșire de pe autostradă. Episodul Padeș a fost o bună lecție pentru mine, să nu mă mai avînt în chestii de-astea fără ghid, fără cineva care-a mai fost acolo și are experiență.

Dar oricum, 2021 rămîne anul cu ieșiri în natură. Iar planul pe anul ăsta este să repet figura, preferabil alături de oameni experimentați. Chiar vreau să mă mai bag prin peșteri.

*

Concediu de-ăla real, adică cu plecat prin străinătate, n-am avut – din nou, pandemie, pule-mături.

Dar de fapt am avut concediu, făcut pe gustul meu fără să mai fac pe plac altcuiva – și anume road trip. Plănuiam să petrec 10 zile pe drumuri, străbătînd orașe din Transilvania, fără a avea fixat vreun număr de zile în afară de prima destinație; știam că plec spre Cluj, unde luasem cazare două zile, și-apoi urma să văd eu ce fac. În final am stat la Cluj cinci zile, din pură întîmplare (iv). Așa că planul meu s-a modificat, din Cluj am virat spre Sibiu, iar apoi spre Brașov, și.. gata timpul. Sighișoara a rămas pe altă dată. Orașele mai mici au rămas pe altă dată. Dar locurile unde-am ajuns au meritat deplasarea, iar partea în care am condus singur la drum lung .. pure bliss.

Pe de altă parte, nu-i nici totul roz. Să mergi singur la drum nu-i plăcut cînd chiar s-a terminat drumul, și te apuci să explorezi orașul. Recunosc față de mine însumi că sunt singur. N-aș fi avut pe cine să trag după mine în călătorie; și nu-i vorba de chestiunile simple (nu putea X să-și ia concediu atunci), ci de motivele profunde, și anume că nu-i nimeni pe aceeași minte cu mine. E și asta o problemă.

*

Apropo de concediu. Aventura asta mi-a amintit dureros de tare că a fi angajat cu carte de muncă înseamnă că ești sclav, indiferent cîți bani cîștigi. Citez iar din clasici:

if come high heel or broken water (n.b. heh) you’ve got your ticket out of there, it says a date on it, that’s it, that is it, you’ll be outta there at said timestamp Eldorado irrespective, the proper term for what you’re doing isn’t „travel”

Așa-i? Ce concediu e ăla, cînd știi că trebuie să te întorci la muncă în două săptămîni sau trei sau cîte-or fi? Mereu m-a zgîriat cu unghia pe creier treaba asta, să știu că trebuie să mă întorc la datorie; să știu că nu pot să-mi sun șeful și să-i spun … ey pendejo, eu mai stau p-aici încă vreo două săptămîni că-mi place vremea, duten pizda măti (v). Parcă nici nu mă pot bucura de concedii. Primele zile sunt încă în rutina de la muncă. Ultimele zile le număr știind că în curînd mă reîntorc la program.

Știu ce se poate face în privința asta, însă de la gînd la acțiune trebuie trecut printr-un plan. Iar eu n-am un plan bine pus la punct. De fapt n-am nici măcar un plan, oricît de prost ar fi el. Ăsta ar fi încă un obiectiv pe 2022, să cocioplesc un plan în vederea eliberării, și să încep să-l execut.

*

Iar apropo de muncă, ultima chestie pe listă este c-am schimbat jobul. La jobul curent am fost aruncat de pe un proiect pe altul, mereu nestatornic, mereu obligat s-o iau de la zero învățînd limbaje noi, fără însă a ajunge să le stăpînesc Lucru care a mers cît timp am muncit cu limbaje care-mi erau indiferente, însă anul ăsta managerii mei au făcut greșeala să mă pună să învăț ceva care chiar mi-a plăcut, iar apoi să încerce să mă mute iar.

Aproape c-aș putea spune că-i o tactică, atîta ești mutat pînă nu mai reușești să-ți îndeplinești nici un obiectiv. Iar obiectivele alea nu-s doar o chestiune de interes în vederea măririlor, ci și pe plan personal; mă interesează să-mi îndeplinesc obiectivele pentru a mă putea simți și eu mulțumit, știind c-am progresat măcar cu mai mult de un vîrf de unghie.

Prin urmare, încep anul nou cu motoarele ambalate, și cu planul trasat dinainte măcar în acest sens.

*

… cred că ajunge pentru un singur articol.

------
  1. N-am destule ghilimele, deci mai bine mă abțin să le folosesc.[]
  2. Sincer, mă doare-n pulă că ar trebui scris cu majuscule doar cînd numele lunii e parte dintr-un substantiv propriu, gen numele unei sărbători. Efectiv este o sursă de confuzie pe care refuz s-o accept în viața mea, prin urmare voi scrie peste tot cu majuscule, și basta[]
  3. Nu glumesc, mama, pentru că a fost pisoi recuperat din gunoi și crescut cu biberonul.[]
  4. Am întrebat o amică ce cafenele recomandă. Vorbisem cu ea pînă atunci, în total, de doar cîteva ori. Din vorbă în vorbă m-a invitat să stau cu ea și iubitul ei.[]
  5. Din Sfîntul Gherman cetire.[]

11 thoughts on “Sumar de 2021”

  1. Numele lunilor sunt substantive comune și drept urmare se scriu cu litere mici în limba română. Deci „aprilie”, nu „Aprilie” șamd.

  2. Doar o idee: eliberarea autentică stă în cutia de pe umeri, nu în hârtia din mână (indiferent că-i zice bancnotă, carte de muncă, viză sau altceva). Ca dovadă, modul în care percepi niște zile de concediu care sunt efectiv libere le transformă în zile mai puțin libere, după cum singur ai relatat. Altfel, fizic nu vei fi niciodată complet liber. Ca exemple, știi că peste câțiva ani vei muri, nu te poți afla în două locuri simultan, financiar nu îți permiți absolut orice, nu ai timp pentru tot ce vrei să faci în ziua aia, corpul nu te susține pe măsura așteptărilor și îți impune tot felul de limitări (care se accentuează odată cu vârsta), uneori e necesar să dormi pentru că ești rupt de oboseală. Sper să-ți folosească în demersul tău.

    Pentru mine, un obiectiv foarte mișto ar fi eliberarea de orice frică, angoasă, limitare mentală sau complex de inferioritate care s-ar putea manifesta în anumite situații la care eu sunt sensibil.

    La Mulți Ani!

  3. @Cristian:

    Vezi nota de subsol #2.

    @Aldus:

    Eu nu trăiesc în cutia de pe umeri, ci în realitate. Sigur că poți să te minți singur că ești de fapt liber, zburdînd pe cîmpii, chiar și în timp ce sclavagești abject. Dar nu asta îmi doresc pentru mine. Și proaspetele mămici se mint singure că de fapt a face un copil nu-i un sacrificiu de timp și bani, nu-s legate cu lanț de puiul de om pe care l-au produs.

    Starea de sănătate este o limitare naturală, un proces pe care-l poți ajuta oarecum (medicamente, anumite exerciții) – dar în rest e un proces care nu ține de voința proprie. Asta este într-adevăr ceva ce accepți ca pe un dat al universului. La fel cum accept că nu pot fi în două locuri în același timp.

    DAR pot alege între două locuri în care să fiu, just? Tot la fel cum pot alege cu ce îmi petrec timpul, muncind pentru un angajator (cu carte de muncă), sau muncind independent (PFA), sau muncind ca antreprenor, pentru firma proprie. Tot la fel cum aleg cum să-mi petrec timpul liber – privind abulic la un serial, sau învățînd să cînt la un instrument.

    Eu ce spun în articol este că am încercat subiectul „angajat cu CIM” timp de 10 ani, și i-am cam observat limitările. Nu este însă acesta singurul mod de a cîștiga bani și de a trăi. Dacă-mi vii cu o idee deșteaptă despre cum să fac să nu mai lucrez cu CIM de mîine, atunci da, mă vei fi ajutat 🙂

  4. Ba da, trăiești în cutia de pe umeri. Toți o facem. Ceea ce percepi drept libertate sau sclavie este trăit și perceput la nivelul acestei cutii. Semnale electrice decodificate de creier. Care sunt interpretate într-un anumit fel. Asta e tot, la cel mai de bază și realist nivel.

    Altfel, ce zici tu nu vine în contradicție cu ce zic eu. Libertatea fizică (la care te referi tu) și decondiționarea mentală invocată de mine nu sunt mutual exclusive. De exemplu, n-ar fi mișto să poți să-ți schimbi perspectiva și să trăiești cele două săptămâni de concediu drept o mare bucurie și o mare libertate? Iar munca de acum s-o privești și s-o trăiești tot așa, cu bucurie, ca pe un fel de perioadă de rezidențiat în care te-ai băgat din proprie inițiativă, ca pe o ocupație temporară în care câștigi experiență (de viață) și stai cât vrei tu, în pregătirea perioadei de adevărată libertate ce va urma și în care vei face ce vei dori tu, pentru tine și nu pe plantație? Sau să poți înota tot timpul super relaxat, fără să te stresezi că trebuie să faci atâtea ture sau că e târziu și ești deja obosit și nu mai ai mult timp? Toate pleacă din minte.

    Și asta-i o cheie și pentru succesul viitor. Nu pot să-ți ofer eu ceva soluție concretă, de tipul de mâine investește în cutare domeniu, și nici una magică, dar dacă privești lucrurile într-un mod optimist, te vei deschide singur față de astfel de oportunități și vei avea ocazia să le fructifici la un moment dat. De multe ori diferența dintre un job super și unul nasol o face încrederea în tine și faptul că ai avut sau n-ai avut curajul să riști. Că altfel, prost nu ești, sărac nu ești, neputincios nu ești, inadaptabil nu ești, iar acum știi și ce vrei, așa că nu se pune problema de dacă, ci de când. Până la urmă totul pleacă de acolo, din modul cum privești lucrurile. Și în fiecare zi ai 24 de noi ore pentru a încerca.

  5. Da mey, îmi explici chestii de bază despre psihologie. Mulțam, dar știu și eu chestia cu „percepția din cap colorează totul”, dar nu mă interesează aspectul acela. Ba chiar am citit și cercetare mai complexă de atîta, în direcția „creierul poate alege să ignore durerea cronică, dacă dorește”. Dar nu asta mă interesează.

    Pot să separ planurile, și aleg să separ planurile.

    Evident că nu mă duc în fiecare zi la muncă mohorît că „încă o zi pe plantație, hurr durr”. Dacă tot am ales să fac asta, extrag ce pot și cît pot – adică beneficii de diverse tipuri, fie că-i vorba de învățat ceva nou, lucrat la partea de social networking, să-mi repar probleme de sănătate prin asigurarea privată, pule-mături. Fac min-maxing pe contextul curent. Dar asta nu anulează deloc ce-am zis eu la poză generală și context general.

    Apropo, c-am trecut recent prin partea de legi ale muncii, știi cum e privit angajatul prin lege? Fix ca un supus. Trebuie să nu părăsească incinta în timpul programului, decît cu voie. Trebuie să aibă bilet de voie de la șef, care are drept de veto absolut. Trebuie să ia concediu cînd are chef firma și nu încurcă prea tare lipsa lui. Trebuie să-și dea silința maximă să fie eficient în muncă. Tonul și semantica legii sunt de așa natură încît să-ți sugereze o relație de tip *bondage*, bine? Oricît de îndulcite ar fi asperitățile pentru unii, și oricît de „cu voia angajatului” a fost relația.

    Apropo de concediu – fix acolo nu merge min-maxing-ul. Sigur că poți să te bucuri de libertate, să te lupți cu deformația profesională a bioritmului, să alergi și să te zbengui pe cîmpii cît timp ți s-a dat voie – și mă strădui să fac și eu asta. Dar libertatea adevărată nu de-acolo vine, recitește clasicii, ci din lipsa unui „ceva” exterior care să te împingă să faci chestii; ăia-s pașii, primul este lipsa acelui „ceva”, în cazul de față obligația de a te întoarce la produs. Pînă și termenul de produs/producție (valabil indiferent ce „producem”, mbine?) ar trebui să îți fie simbol din sfera lipsei de libertate.

    Discuția asta îmi amintește de un articol de-al lui Liviu/Manowar, în care explica și el fix aceeași poveste, că a trebuit să realizeze că everything is shit, pentru a-și da șutul în fund ca să facă ceva util cu viața lui. Și evident că nu ajută să stai depresiv ascultînd Nirvana în timp ce-ți plîngi de milă. Nu aia sugeram la finele articolului, sper că acum e mai clar.

  6. n.b. Blogul tău cred că mi-a mîncat un comentariu, la articolul cu femeile creștine. Ori așa, ori am visat c-am scris.

  7. > Evident că nu mă duc în fiecare zi la muncă mohorît că „încă o zi pe plantație, hurr durr”.

    Apăi, să știi că unii așa se duc. Și-l numesc scârbici și fac glumițe despre ce nasol e că-i luni. Și sunt cu 10 CV-uri în sertar, pe care bineînțeles le țin ascunse față de șef și colegi, dar să le aibă acolo, just in case.

    Ce importanță are libertatea obiectivă, așa cum o definesc clasicii, câtă vreme tu nu pentru că-i obiectivă o vrei, ci tot pentru ca s-o poți resimți tu, în mod subiectiv, ca fiind libertate? Că presupun că nu te interesează cum te consideră altul pe tine, sau cum te consideră universul, adică dacă-i reală din punct de vedere obiectiv, exterior. Dacă nu o poți traduce și interior printr-o libertate pe care să o simți tu și să o trăiești tu, ce sens are? Tu nu vrei ceva exterior, obiectiv. Tu tot ceva subiectiv și interior vrei, doar că pleci automat de la premiza că această trăire interioară a libertății (pe care de fapt o cauți) nu poate fi obținută cu adevărat în lipsa libertății exterioare, obiective, pe care o definesc clasicii. Și atunci zici că o vrei pe aia exterioară și obiectivă, pentru ca de fapt prin ea să te simți liber. Dacă în realitate ai fi perfect liber, dar nu te-ai simți liber? Ai mai susține același punct de vedere? Să zicem că dormi și acum visezi că ești angajat și sclav. În realitate ești liber, mâine când o să te trezești vei constata că a fost doar un vis, atunci de ce te mai stresezi? O bucată de carton pe care o ai prin casă este liberă? Dacă ne luăm după criteriul pe care l-ai formulat, este: nimeni nu îi impune din exterior să facă nimic. Asupra ei nu planează nicio constrângere, nicio așteptare, nu are nicio obligație. Dar tot degeaba, pentru că nu-i trăită. Adică, piatra de pe drum sau bucata de carton nu are o conștiință cu care să poată experimenta starea de libertate pe care, în mod obiectiv, o are într-o măsură mai mare decât tine. Dar de fapt nu o are deloc, pentru că n-o poate experimenta. Așadar, libertatea nu este caracteristică obiectului, ci ființei, și prin urmare nu ține de exterior, ci de interior. Chiar dacă cel mai adesea acest interior este tributar exteriorului (dar nu scrie nicăieri că-i obligatoriu să fie așa, de principiu).

    Nu găsesc comentariul, ți l-o fi șters pluginul meu de spam? Că nu e nici în pending sau trash. Am acum WPBRuiser, că ce aveam înainte se stricase, și nu știu cât de bine merge, dar până acum n-am primit plângeri. Eventual, dacă problema persistă, pot încerca să caut altul și între timp să-ți fac cont, ca soluție particulară pentru tine.

    Am lăsat și io ceva cu link la tine în continuarea discuției cu filmele, și cred că s-a dus în spam.

  8. Da, ți-am recuperat comentariul, e chiar în dublu exemplar. Dacă al meu nu e de găsit, asta e, chiar nu sunt 101% convins că a ajuns. Eu știu c-am dat submit, dar e drept că nu-mi amintesc dacă am primit măcar confirmarea că a ajuns în moderare. Nu e cazul de soluții particulare gen făcut de cont, hai să vedem ce se întîmplă cînd mai comentez.

    Revenind la subiect: continuu să nu fiu persuadat de linia asta argumentativă, și basta. Ăsta va fi ultimul meu comentariu pe temă.

    Faza cu „te poți simți în Cutare Fel chiar dacă nu ești” este valabilă doar în măsura în care ești bun la a te minți. Poți *alege* să reinterpretezi, să folosești altă grilă de evaluare a realității, și desigur să-ți rezulte că de fapt un lucru nu-i nașpa, ci e chiar ok. Doar că grila de interpretare este doar atît, o convenție, iar realitatea stă rînjită fix acolo unde ai lăsat-o, cum ai lăsat-o.

    În rest, modul cum percepi realitatea ține de filtrele și grilele proprii. Dorințele, tendințele, interesele și pulsiunile proprii trec și ele prin filtre, și capătă o anumită greutate, care îți îndrumă deciziile. Eu vreau ceva **obiectiv** diferit, pentru că în momentul de față realitatea trece prin filtrele mele și-mi rezultă o ciorbiță căldicică în prea multe aspecte, în urma comparației între ce vreau să fac, ce pot să fac, și ce fac efectiv. Nu mai merge reglat din software-ul care rulează între urechi, am încercat deja asta. Deși sunt bun la rulat emulatoare, simulatoare și mașini de stări bazate pe „input” imaginar, totuși la final output-ul nu-i ce vreau eu.

    Efectiv n-ai ce să mă convingi că pot face diferit, în afară de ce-am spus deja că vreau să fac diferit în realitate.

  9. Probabil există o legătură între cele două. Nu comentarii, ci realități: subiectivă și obiectivă. 🙂 La comentarii poți lăsa doar unul.

    Adică, majoritatea oamenilor care au reușit în afară au reușit prima dată înăuntrul lor. Și invers, cei care au reușit în afară nu pe merite proprii, ci printr-un context, dar ei înăuntru erau nesiguri, au pierdut ce-au obținut. Dar mno, am înțeles ce spui.

    Poate nu e vorba atât de a ne minți pe noi înșine, negând evidența, cât mai ales de a găsi acea „frecvență” interioară potrivită, acel post de radio care să-ți cânte muzica ce va putea genera efecte vizibile în plan extern.

    Altfel, ai încercat freelancing? E mai nesigur, și prin asta poate mai riscant, că jobul îți dă o certitudine, o stabilitate, pe când dincoace îți iei viața pe cont propriu și nu știi dacă mâine mai ai de lucru, dar în compensație dispar stresurile și obligațiile de la birou, nu mai ai ore de pontaj (deși trebuie să fii riguros) și am înțeles că-i mai bănos. 🙂 Poți să o iei treptat, în paralel cu jobul fix, să vezi cum merge.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *