Kurt Vonnegut – Galapagos

O mică paranteză, de jurnal: era să mă împiedic de cartea asta. Era cît pe ce să repet un vechi păcat din adolescență, și anume să încerc să mă conving să termin o carte care nu-mi place. Dar mai multe despre asta, în notița de subsol.(i)

Revenind la Galapagos:

Acesta nu este primul meu titlu de Kurt Vonnegut, am mai citit Cat’s Cradle – adică Leagănul pisicii. Ca idee, am citit-o acum vreo 3 ani parcă, pre-pandemie, și deja am uitat o mare majoritate din ce conținea. Știu că m-a enervat și acolo stilul de exprimare al autorului, alambicat, cu frazări / formulări care fac firul narativ să pară (sau chiar să fie) întortocheat. Fix ca în Galapagos, și-n Leagănul apar niște cuvinte și expresii repetate hipnotic. Rețin pînă în ziua de azi faza cu religia Bokononistă, și cu atingerea călcîielor (sole-to-sole).

Ei bine … la Galapagos magia asta n-a mai prins. Am încercat, de bună-credință, și-am parcurs vreo 50 de pagini. Însă pur și simplu mi s-a părut tortură să încerc să rețin toate numele personajelor – Hepburn, von Kleist, Cruz, Trout, Hiroguchi, să-i ia dracu cu tot cu neamul lor. M-a torturat și repetarea obsesivă a unor expresii, gen „the oversized human brain”. În general, mi s-a părut că autorul face exces cu tehnica literară a repetării; știu, e folosită pentru emfază, pentru umor, pentru a sublinia mici diferențe cînd expresia e tot aia însă contextul s-a schimbat. Dar … nu, pur și simplu nu.

Drept urmare, înclin steagul fără a termina cartea, și pace bună.

------
  1. Cînd eram copil, asta însemnînd pînă spre 14 ani, citeam cap-coadă absolut orice carte îmi cădea pe mînă. Ba chiar luam cărțile de la bibliotecă cu plasa, 2-3-4 titluri de-odată. Cert este că eram șoarece de bibliotecă, aveam timp berechet, aveam voie să citesc orice –zero supraveghere–, și oricum altceva n-aveam de făcut. Bașca eram și naiv rău, citeam absolut orice și luam de bun ce citeam.

    Pe scurt, mi-am format obicei să iau cartea în brațe și să n-o las jos pînă nu era gata, indiferent de alte considerente. Ca un obicei mecanic. Chiar dacă la unele cărți ajungeam să întorc paginile și să nu am habar ce era pe-acolo. Chiar rețin exemple – la Agatha Christie săream destul de multe pasaje descriptive, n-aveam răbdare să construiască migălos imaginea de fundal, voiam în principal să ajung la dezlegarea misterului. De fapt, descrierile lungi am început să le sar destul de devreme, dacă vedeam un pagraf întreg dedicat „pictării” unei pajiști idilice, era un skip instant.

    Partea nașpa este că apoi am început să sar și chestii care erau poate importante, cum ar fi construcția unei scene de acțiune, sărind peste descrierea atitudinii personajelor șamd. Ceea ce mai apoi ducea la probleme de continuitate și de înțelegere – habar n-aveam de ce mă-sa se întîmplă ceea ce se întîmpla în scena curentă. Dezlegarea misterului era pierdută cu 5 pagini în urmă. Iar de-aici se duce în penis toată plăcerea lecturii, cînd nu mai pricepi ce mă-sa face autorul acolo.

    Rezultatul este unul firesc, cel puțin privind prin prisma explicației ăsteia: mi-a dispărut interesul pentru lectură. Nu din vina cărților, ci din vina mea că nu eram de fapt atent la ele. Soluția corectă, cunoscută, este să-ți bagi picioarele și să renunți la carte, dacă ea este divergentă față de ceea ce-ți place. Sau măcar să sari prin ea pînă găsești un capitol sau paragraf care pare interesant, gustînd deci pe bucăți titlul. Ei bine, eu am ajuns foarte tîrziu la această înțelepciune, și de fapt încă mă lupt cu mine să []

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *