Sau Anatomy Of A Fall / Anatomie d’une chute, film din 2023.

*

Din prima trebuie să recunosc că nu știu de unde să-l apuc. De la poster, de ce nu:

Povestea rezumată ar veni cam așa: O familie formată din soț, soție și copil^[1] trăiesc undeva în munți. În primele 5 minute soțul (Samuel) zboară din pod, dă cu capul de un șopron, mai mișcă cîțiva metri și .. gata. Soția (Sandra) devine instant suspecta numărul 1, mai ales că este prinsă cu niște povești cusute cu ață albă încă de la început. Se pune insistent întrebarea dac-a fost sinucidere sau crimă. Pe măsură ce ancheta avansează, povestea se adîncește, și se tot sapă în detalii tot mai intime ale cuplului în căutarea adevărului.

Ca gen, filmul se încadrează deci într-un triunghi destul de cunoscut: film polițist^[2], tematică judiciară, respectiv dramă de familie. Este o rețetă destul de uzuală. Dar, în fond, și ciorba este ceva din gama uzualului – contează ce ingrediente folosești și cît de bine le amesteci. Dacă iese ceva fain și aromat, foarte bine, felicitări cu coroniță.

*

Personajele sunt, cum să spun, nedigerabile pentru mine.

Pe de-o parte, eu pe Sandra n-am putut s-o înghit, este ilustrată ca o narcisistă de primă clasă. Ea trăiește cu soțul deși nu-i plac o grămadă de chestii la relația aia; comentează, face orice în afară de a pleca dracului din relație. Nu bagă divorț. În schimb îl înșeală – cu altă femeie, suntem în 2024 deci se pune. Ține rîcă pe soț ani de zile pentru accidentul pe care l-a suferit copilul lor. Îi fură soțului ideile de roman, pentru că „oricum nu le folosea” (practic îi spune în față că e un scriitor ratat). I se pare perfect normal să se înfrupte din munca lui. Am zis că-i narcisistă?

Dar nici cu soțul nu mi-e rușine, e practic o cîrpă de om. Te-nșeală soția dar n-o dai cu capul de pereți, nu-ți faci bagajul și pleci; doar taci și înghiți, și mai răbufnești din cînd în cînd. Își bagă ea labele în munca ta creativă fără să te-ntrebe, îți ia ideile și le vinde, iar tu .. stai ca un bleg și te uiți. Bă frate, ori o pupi în frunte pentru c-a reușit să valorifice chestia, ori o trimiți la dracu pentru ce-a făcut. Ca să nu mai zic că practic vina lui pentru accidentul copilului este indirectă.

Practic vorbind, relația dintre ăștia doi e echivalentul gării principale din orașul Pasiv-Agresiv – și ilustrată cu oameni relativ mediocri. Inclusiv scena de la început arată ce varză de cuplu sunt ei. Ea încearcă să dea declarații pentru un interviu, el dă muzica la maxim ca să-i fută meciul, ea renunță la interviu – în loc să-i tragă lui două scatoalce, să-l calmeze și să-și continue vorbitul (??).

Eu tot filmul n-am înțeles dacă ăștia s-au iubit vreodată, cîndva, în trecut. De futut știm că s-au futut, a rezultat un copil, dar .. iubire? A fost ceva, cîndva? Ai zice că abia s-au tolerat, încă de la început. Numa’ discuții despre cum s-au sacrificat pe rînd unul și altul.

Să fim înțeleși, problema nu este în ce fac personajele, ci în ce arhetipuri de persoană ilustrează. Deci, despre dînsa nu pot spune decît c-am văzut narcisiști mai interesanți, și care sunt și puși într-un rol mai interesant; în rolul de soție este ne-remarcabilă, idem în rolul de mamă. Despre dînsul nu pot spune decît că e plin universul cinematografic de personaje ca el, nehotărîți ce vor să facă cu viața lor, ratați pe multiple planuri etc șamd.

*

Dincolo de personaje, trebuie admirați actorii.

Sandra Hüller o joacă pe enervanta Sandra Voyter foarte convingător. În primă fază am vrut să mă plîng că este inexpresivă, că nu-și plînge soțul cum trebuie, că o bucată de carton ar trăi moartea soțului său cu ceva mai multă expresivitate. Dup-aia vine scenariul și explică ce relație de cacao aveau ăștia doi; brusc se dovedește că actrița pune exact atîta suflet cît ar fi necesar. Iar mai apoi, cînd este nevoie de izbucniri, de violență verbală, de vervă, le aduce și pe alea. Per total foarte convingătoare.

Copilul familiei, Daniel, jucat de Milo Machado Graner, face o figură frumoasă. Avocatul familiei idem – Swann Arlaud merge grațios pe linia de demarcație între ilustrarea unui prieten și a unui avocat. Solid performance, de la toată lumea. Chiar și soțul, ilustrează bine o cîrpă de om.

*

Ei bine, pe principiul „una rece, una caldă, încă una rece” … voiesc să mă plîng de regie.

Filmul rulează 2h:30m, mult prea mult față de ce are de oferit. Îmi pare rău, dar trebuie să zicem cu voce tare ce gîndește jumătate din public: durează excesiv de mult construcția, înainte să dăm de ceva mai solid. În special prima oră a filmului este greu de tolerat. Moartea tipului este fulgerătoare, o micuță anexă a intrigii. Procedurile judiciare de la început sunt ilustrate bogat și merg ticăit, de parcă îți pasă mie ca privitor cît de atent ar sta legistul să analizeze direcția unor pete de sînge. Suntem la film artistic, nu la reality tv, a la True Crime.

Mai am de remarcat și că filmul este executat cumva … pedant. Nu știu să explic exact, dar îmi pare ca și cum regizorul ar ține un seminar pentru ceva studenți ai săi. Uite, aici băgăm cadru larg, panorami, pentru că așa este adecvat. Uite, aici e musai un prim-plan pe personaj, pentru că suferă, și trebuie ilustrată suferința. Îmi dă un aer foarte calculat, ușor clinic, fără a aduce însă cu sine satisfacția unor trăiri cinematografice intense. Se vede clar că mîna regizorului este experimentată, e ca un dirijor care ține bagheta dirijorală cu acea finețe a omului stăpîn pe meseria sa. Dar unde duce, mai exact? Și de ce se ia atîta de în serios?

*

Nota bene: merită într-adevăr subliniat efortul de a ilustra dificultățile inerente într-un cuplu care vorbește limbi diferite. Ea-i nemțoaică, el e francez, drept urmare se înțeleg în… engleză. Se ilustrează foarte bine dificultățile lingvistice și în cadrul procesului penal, cînd Sandra are multiple momente în care are dificultăți cu franceza. Așa-i. O ilustrație par excellence a unor chestiuni foarte specifice Europei.

Ce mi-a mai plăcut este jocul de imagine făcut cu Sandra. Cînd este în sala de judecată, la bară, este o bucată de stîncă – iar cînd e pusă în relație cu fiul ei, i se îndulcesc brusc trăsăturile, devine umană, devine caldă și aproape simpatică.

Eu unul am ales să cred că ea este nevinovată în momentul cînd i-a promis copilului că n-a comis ea crima. Personajul Sandra pune tot sufletul în spatele cuvintelor cînd încearcă să-l liniștească pe Daniel.

Apropo: toată lumea laudă filmul pentru că-i construit cu migală, să fie o poveste în care nu știi cine-i vinovatul de fapt. Într-adevăr, fix ca-n Inception, ajungi la ultimul cadru și tot te mai întrebi „oare ce s-a întîmplat acolo”. După ce treci de prima parte a filmului, într-adevăr mîna expertă a scenaristului (și a regizorului) îți tot arată cîte un colț din viața personală a cuplului, ridică cortina treptat și cu mișcări de maestru. Eu m-am surprins încercînd să intru în capul personajelor, să mă prind dacă există pe undeva vreun indiciu care să încline balanța într-un mod indubitabil. Iar cortina se tot ridică, și se tot ridică, pînă rămîn oamenii aproape dezgoliți, să-i vadă o întreagă lume cu bubele lor pe care sperau să le țină ascunse în viața de cuplu.

Aș remarca totuși că finalul cade un pic sec. Fix pentru că tipologia personajelor mi se pare ne-remarcabilă, la final nici nu-mi pasă prea tare dacă a fost într-adevăr sinucidere sau crimă. Spre deosebire de Inception.

*

Și pentru că n-aș fi eu dacă nu m-aș lua de detalii care în mod normal se trec la capitolul „ignorăm cu grație” (suspension of disbelief):

Tot procesul din film este întemeiat pe obligarea inculpatului să își arăte nevinovăția. Inculpata ajunge să dovedească că NU ea l-a omorît pe soț. Asta deși regulile sunt clare în codul penal, procurorul de caz trebuie să dovedească limpede, fără echivoc, vinovăția celui acuzat. Să arate mobilul și arma crimei, modul cum a făcut-o. Iar tot ce trebuie să facă apărarea este să spună „nu-i așa, ai lacune în povestea asta”.

Ah, și … faza cu copilul și experimentul său pe cîine mi se pare aiuritoare. Chestia asta n-ar ține defel într-o sală de judecată. Nu într-un caz penal.

*

Per total, ce să zic?

Eu unul aș tranșa astfel: dacă privitorului îi place genul filmului (dramă/polițist/legal), atunci merită să vadă și Anatomia unei căderi. Dacă în schimb privitorului îi displac genul acesta de filme, atunci mai bine sare peste – cu toate că a fost și nominalizat la Oscar.

Iar ca notă personală, insist că o editare care să ducă filmul la 2h sau chiar puțin sub, ar fi foarte bine venită.

*

Outro
Sandra: I did not kill him.
Vincent: That’s not the point.

----------

1. Și cățelul familiei![↩]
2. whodunnit[↩]

----------