Cred că despre el am citit prima dată la DeMaio pe blog, ain’t sure. Anyway …
Filmul, aşa cum declară, nu este despre cine ştie ce eroi; doar despre doi oameni ce şi-au încrucişat destinele pe acelaşi drum, cu aceleaşi gânduri, cu aceleaşi aspiraţii. Din prima îi deosebeşti : Granado e clar tipul social, vorbăreţ, oleacă mincinos, cu mâncărimi între picioare, gata să interacţioneze, iar Ernesto e băiatul retras, abia ieşit din puf, puţin fricos, sincer dincolo de limitele bunului simţ, fără experienţă cu femeile. Ambii medici. Porniţi într-o călătorie ce-i duce prin America Latină, doar cu dorinţa de a învăţa ceva nou despre ei, despre viaţă, despre lumea care îi înconjoară, doar cu ceva bani, o motocicletă şi cunoştinţele lor medicale.
E un jurnal de călătorie în toată puterea cuvântului, băieţii întâlnesc tot felul de situaţii neprevăzute, din care unele aproape fără ieşire, chestie care transformă totul într-o călătorie iniţiatică pentru ei. Probabil cea mai mare diferenţă o veţi vedea la Ernest, care din tipul plăpând ce răceşte dintr-o simplă atingere cu apa rece, ajunge la curajul self-less de a da mâna şi a se îmbrăţişa cu bolnavii de lepră. Modificarea persoanei e substanţială şi evidentă, iar dacă memoria nu mă înşeală, se petrece imediat după întâlnirea cu soţii în drum spre mină. Intervine conştiinţa faptului că aparţine unui grup mai mare decât ţara lui de origine, că răul are multiple chipuri, şi că datoria lui de medic poate fi mai complexă decât şi-ar fi imaginat-o el vreodată acasă.
Mie unuia mi-a plăcut, e povestit extrem de natural, presărat cu mici glumiţe şi ironii, fără a se abate de la ţintă : redarea schimbărilor prin care trec ei, prin care trece lumea în raport cu ei … genul de film care merită revăzut după o perioadă de sedimentare, de experimentare, poate şi de uitare.