L-am găsit din întâmplare pe DC. Sunt destul de picky când vine vorba de ceea ce privesc, aşa că am aruncat un ochi pe IMDB înainte să îl downloadez. Nu-mi pare rău că în final am decis să îl vizionez.
Pe scurt, e povestea unui apatrid, născut pe vapor, crescut pe vapor. Nu ştie decât o singură chestie, şi anume să cânte la pian. Numele lui? 1900. Lipsă de inspiraţie? Posibil. Dar poate e şi ales astfel încât să nu întunece cu nimic geniul lui. Nu a fost un “Alex”, nu a fost un “Joe”, a fost el însuşi. Arta lui? Privitul în ochii musafirilor din salon, cititul în suflete, şi apoi nu-i mai rămâne decât să redea pe clape ce a văzut şi resimţit … Nu a văzut niciodată munţii, dar ştie cum sunt ei, nu a călcat pe nisip, dar ştie senzaţia de libertate de pe malul mării …
Are un singur moment de slăbiciune: prietenii aproape îl conving să experimenteze viaţa pe uscat, sedimentată, obişnuită. Coboară treptele vaporului, hotărât, dar se opreşte la mijloc. Nu rupe vraja, nu continuă, nu dă înapoi; timp de o secundă infinită, priveşte Marele Oraş, iar apoi se reculege şi se întoarce. Explicaţia o primim mult mai târziu …
It wasn’t what I saw that stopped me Max… it was what I didn’t see
Take piano: keys begin, keys end. You know there are 88 of them. Nobody can tell you any different. They are not infinite. You’re infinite… And on those keys, the music that you can make… is infinite. I like that. That I can live by…
You rolled out in front of me a keyboard of millions of keys, millions and billions of keys that never end. And that’s the truth Max, that they never end. That keyboard is infinite… and if that keyboard is infinite, then on that keyboard there is no music you can play. You’re sitting on the wrong bench… That is God’s piano.
Christ, did you… did you see the streets, just the streets? There were thousands of them! Then how you do it down there, how do you choose just one… one woman, one house, one landscape to look at, one way to die…?
Land? Land is a ship too big for me, it’s a woman too beautiful, it’s a voyage too long, perfume too strong…
Atâta onestitate la un loc nu cred că am văzut demult. Să recunoşti singur că eşti depăşit, că nu poţi, că ai muşca mai mult decât poţi mesteca. Unii ar denumi-o laşitate. Probabil finalul lămureşte lucrurile, tocmai de asta nu îl pomenesc.
Faza de pomină vine odată cu întâlnirea lui cu Regele Jazzului. Gras, extrem de simţitor, face pianul să plângă, creează o muzică ce înmoaie sufletele. Dar cântă pentru audienţă, cu oamenii ca ţinte; muzica lui provine de aici şi acum, făcută şi nu născută. Vine apoi 1900, şi scoate din pianul ăla un lucru imposibil : o poveste, o poveste a lumii, o mixtură extrasă din sufletele călătorilor trecuţi şi prezenţi, distilată, o muzică universală prin adresarea ei, şi totuşi atât de particulară pentru fiecare! Ceea ce face el trece limitele bunului simţ, trece limitele jazzului, trece orice s-ar fi crezut înainte despre muzică sau pian ..
Ar fi totul excelent dacă n-ar fi atâta melancolie şi tristeţe în glasul lui Max când spune că ..
You’re never really done for, as long as you’ve got a good story and someone to tell it to.
Geniu sau autist, tipu’ ăsta, 1900, sigur nu a fost din lumea noastră .. :)