Portret de profesor : Nedelcu Robert

Am mai scris despre profii mei de religie, şi despre atitudinea mea/noastră faţă de ei. E plăcut să ai un profesor la mână, fie şi psihic, să îl vezi cum se străduie, să îl vezi ratând.

Dar omul ăsta, care ne-a predat religie în clasa a XIIa şi o partea din a XIa, este diferit. Scriu ESTE şi nu A FOST, pentru că nu a murit nici măcar în amintiri. Aş prefera anii să nu mă ajute în sensul ăsta.

Robert. Nu venea la oră cu un scop clar. Adică venea el cu ideea de lecţie ce trebuia predată, dar nu impunea. În schimb, povestea. Mult. De fapt, predica. Este preot, şi chiar la ore obişnuia să vină în sutană. Nu avea doar o lecţie seacă de predat, avea ceva de împărtăşit. Moment în care radarul meu a început să piuie uşor şi să spună că avem de-a face cu altceva ..

Ce avea, diferit de majoritatea profesorilor pe care i-am întâlnit? Conştiinţa valorii de sine. Venea după un trecut zbuciumat, fusese şi roacher la viaţa lui, încercase şi tehnici orientale de meditaţie, energii subtile, toată paleta. A aterizat în ortodoxie ca la un liman, ca la Tărâmul Făgăduinţei, după încercări şi greşeli, nu în urma unui fluturaş cu “Jesus saves you, accept Him today!”. Orele erau încărcate cu experienţă, vorbea din fapte şi nu din manuale, încerca să ne activeze simţul sacrului, simţul culturii, voinţa de a studia dincolo de orizontul cotidian.

A încercat, alături de profu’ de filosofie, să facă un club de filme în şcoală. Din păcate a eşuat, parte din vina conducerii (trebuia să se milogească pentru videoproiector), parte din dezinteresul nostru, parte din vina lui (primul film văzut a fost Stalker!). Pe câţiva ne-a pus în direcţia bună, pe câţiva i-a speriat, pe restu’ i-a lăsat indiferenţi.

Când a văzut că predică precum Moise în pustiu, a decis ceva mai deştept. Am făcut orele de primăvara în parc. Acolo, între pomi, altfel se vorbeşte despre Cel de Sus decât între 4 pereţi insalubri. A deschis urechile, a întrebat de poveştile noastre insipide, a încercat să înţeleagă de ce. Nu ştiu în ce măsură a reuşit, cert este că a încercat.

I-am cerut odată ceva legat de rock, cred că un concert Metallica. A stat, s-a gândit, s-a zbătut oleacă în interior, apoi a zis simplu şi frust: NU. „Nu vreau să-ţi ofer pe tavă accesul la ceea ce-ţi poate pierde sufletul. Dacă eşti interesat pe bune, vei face rost şi fără ajutorul meu; dacă eşti tare, vei rezista tentaţiei. Dar eu nu te pot ajuta”.

Nu am vorbit mult cu el, în acest an şi jumătate. M-a aşteptat răbdător să cresc, să acumulez experienţă în mine, să am şi eu ce împărtăşi. Am fost, din punctul ăsta de vedere, o loază. Dar ceea ce ştiu sigur despre el, este că, oriunde m-aş afla şi oricât ar fi ceasul, pot să îl sun să îmi descarc sufletul în faţa lui. Cum, de altfel, au făcut-o mulţi; adesea l-am văzut pe coridoare, discutând cu diferiţi, tratând probleme existenţiale, preocupându-se. Căci ce altceva este creştinismul primar, decât preocuparea de sufletul fiecăruia în parte?

Vreau să cred că, într-un colţ pierdut al liceului Shakespeare, mai există Robert, delicios de anacronic cu sutana şi cu barba lui imensă, povestind fiecăruia şi tuturor că există ceva dincolo de sex, papa, iPod, teve, net, călătorii, şi şcoală. Nu îi doresc strălucire, nu aş vrea să îl văd „la rampă” vreodată. Experienţele lui se pot împărtăşi doar în unghere, personal, undeva unde nu te supraveghează un inspector ce spui şi cum spui ….

~~~~~~~~

editare ulterioară, 19/4/2011 – am găsit şi o poză