Încă un pas astăzi. M-a rugat Oana să o ajut, să donez sânge pentru o cunoştinţă din Craiova, grav rănită într-un accident. Ah well, am mai fost cu bunica prin spital, nu’s chiar cu curu’ tremurând la ace şi seringi, deci .. de ce nu?
Off we go, the three of us [insert Gabi here, Oana’s boyfriend], ajungem la spital, nimeresc secţia transfuzii folosindu-mă de nişte amintiri aproximative. Intrăm, locul arată direct părăsit. Fostul fişier e închis, iar semnele ne ghidează înauntrul clădirii. Nimerim în final o cămăruţă mică, ne aşezăm la coadă, după o jumătate de ceas ieşim cu fişele în braţe. Urmează să mergem “la înţepat”, cum drăguţ se exprima tanti de la ghişeu. Aici lucrurile se desfăşoară extrem de rapid, ne aflăm grupa sangvină, aflăm că nu suntem anemici, deci numa’ buni, n-au trecut 10 minute. Urcăm la etaj, unde ne aşteaptă o a treia coadă, la cabinetul medical; la îndemână, două instrumente de pe vremea lui Pazvante Chioru’, un cântar şi ceva pentru măsurat înălţimea. Trecem prin consult rapid, răspundem la întrebările convenţionale (sex neprotejat, operaţii, boli cronice, etc), şi intrăm.
Suntem invitaţi să bem “un calciu” şi să ne facem comozi. După vreo 20 de minute, Oana goes first. Trec vreo 10 minute, tot pe mâna stângă mizează şi Gabi, când Oana se dă jos de pe patul special. Apucă să ajungă pe canapea, şi se moleşeşte toată. Apuc să-i dai încă un calciu, să o convingem să se întindă, şi-mi vine şi mie rândul. Pot spune că, cel puţin în cazul meu, n-au fost probleme … mi-a găsit vena din prima, a băgat frumos acul, nu mi-a rămas decât să aştept. Singura senzaţie mai ciudată este în primele 30 de secunde, de balon care se dezumflă uşor, şi atât. Trece timpul, sunt pe picioarele mele din nou, mă agit oleacă, văd că-s ok, sorb un calciu de siguranţă .. după 5 minute, cu sângerarea oprită rapid, sunt gata de drum. Nu şi roacheţii mei, care au nevoie de oleacă timp să se reculegă. Doctoriţele ne lasă să plecăm doar după ce jurăm solemn s-o hrănim pe Oana la primul magazin. Nu uit să-mi iau scutirea pentru ziua de astăzi, şi cu ocazia asta bonurile de masă. Dacă tot sunt oferite …
Mă bucur că am putut să ajut. Sper să pot s-o fac din nou … şi, sincer, aş prefera s-o facă mai mulţi. Mi s-a ridicat părul pe mine, citind povestirile din camera de gardă, ale medicilor în lipsă de sânge..
Şi, pe undeva, de ce să n-o recunosc, mă bucur aflând că pot rezista la o transfuzie, doar cu o uşoară ameţeală. Să ne auzim sănătoşi.