Somnul.

Am trăit somnul de veci. O călătorie în tern, o adormire a simţurilor. Păşeam spre Niciunde, căutam harta spre Nicăieri, găseam pe Nimeni. Până şi ecoul murise demult, de nesomn şi bătrâneţe.

Vietăţi mici îmi mişunau pe la picioare, prin humă şi umezeală. Atmosfera însăşi plutea tulburiu în faţa ochilor, ÎN ochi, duhnind a pâclos şi stătut. Arar izbucnea câte un strigăt de agonie, repede şi lacom înghiţit de Necuprinsul ce ne îmbrăţişa cald. Cald şi acru, ca o pizdă nespălată, trepida potrivnic vieţii. Praful istoriei îmbâcsea atmosfera până la irespirabilitate. Când şi când, plante cu gura căscată, sugeau din praf, vărsând sevă pe pământ. Aş fi jurat că vomită verde.

Prin vis am mers, neştiind de mine. Fiinţam cu instinctul, sila de a atinge pământul mă ţinea treaz. Îmi şi vedeam corpul îmbăloşat de viermi, putrezit de vreme, descompus de umezeala putridă şi de praful păstos. Simţeam vântul şuierând parcă prin mine, răvăşindu-mi măruntaiele şi răscolindu-mi maţele. Ce dracu am mâncat? Îţi jur c-aş vomita dacă mi-aş aminti. Cred că am avut diaree, caldă şi multă, sorbită ca o ploaie, cu nesaţ, de pământul ăsta tenebros.

Soarele abia îl zăream. Ocoleam liziera unei păduri, mergând fără ţintă precisă. Ai căutat vreodată capătul lui Nicăieri? Fiarele mă priveau cu ochi nehaliţi din pădure, însă o putere neştiută le ţinea între copacii putrezi. Un chibrit aprins acolo ar fi năruit lumea întreagă. Înţelege-mă, nu de moarte îmi era teamă, era la fel de indiferentă ca un pişat; dar mi-ar fi fost scârbă să mă ştiu îngropat în lumea aia scârnavă. Mergeam ca să nu stau, orbecăind după ieşirea care nu ştiam cum arată. Ajunsesem să-mi fie scârbă de mine, de pielea nespălată, de hainele cu care mă ştersesem la cur; murind acolo, m-aş fi asimilat lor. Ultima parte vie din sufletul meu, mă zorea să ajung dracului Acasă ….

De la o vreme, freamătul neştiut a tăcut, şi aerul a început să prindă claritate. Dinspre mine, am început să privesc şi înafară. Se închegau o potecă şi-o urcare. În spatele meu se întindea Marea Mlaştină, iar mie îmi era frică să-mi privesc fiinţa respingătoare. Vântul şi el bătea voios prin zdrenţele mele.

Aici ceva s-a rupt în mine – m-am trezit la poalele unei stânci. Dormisem. Aerul era mai tare, rece, îmbătător. Genunchii mă dureau oleacă, iar penuria mâlului îmi slăbise tot; doar rânjetul de fiară mi-l mai simţeam. Deşi odihnit, respiram greu şi ochii mă dureau. Privire scurtă, din spate de pe potecă, ochi curioşi simţeam sfredelindu-mă, ascuţind gheare –cale de întoarcere nu aveam. Am început cea mai grea alergare a vieţii mele; pe recii bolovani mi-am rupt ultimul ţol, alergam bezmetic şi incoerent, doar aerul tare mă ţinea; m-am prăvălit în genunchi, m-am ridicat zdrelit. Sus pe creastă am ajuns târâş şi gol, aşa cum mă făcuse mama. Sub mine se vedea străveziul norilor, învolburarea apelor, zborul molcom al condorilor, iar departe de tot, cadrilaterul binecunoscut al păşunilor.

Eram singur, la mama dracului în praznic, şi totuşi miezul vieţuirii părea la o întindere de braţ distanţă. Mă chema.

O îmbrâncire scurtă, a mea de către mine, sau a altuia. Am căzut de pe buza stâncii, în hăul căscat peste mine şi sub mine, între cer şi pământ. Urlam din toţi rărunchii, cu disperare, simţindu-mă fragil ca un atom, apropiindu-mă de Marea Dezmembrare. N-am mai căzut atât de îndelung niciodată, tot atâtea clipe trăite una câte una, simţite atât de precis în toate fibrele mele, la milisecundă.. De la un moment, am simţit norii burniţând uşor, iar de pe mine jegul se desprindea cu-ncetul. Ore sau ani, n-aş şti să spun, căci deodată am izbit capătul, şi-am continuat să cad, să cad pe loc, să cad ÎN MINE. Aerul îl simţeam dulce pe mine, ca un prunc.

Am căzut fizic în mine, ş-apoi rostogol pe podea. Alergând afară, m-o izbit căldura soarelui şi aerul zâmbind prietenos, pământul aspru şi călduţ la atingere. Îmi venea cu un hap mare să înghit satul şi lumea … eram Acasă, în Hainele Mele, în Lumea Mea.

[ as written on 08.01.2007 , ascunsă mai demult, redescoperită astăzi. ]

La porţile dimineţii
Ritmuri