Naţionalism, patriotism

Patriotismul e chestia aia mişto, simţământul ăla că trăieşti undeva unde îţi place, unde eşti Acasă, unde te-ai întoarce, şi unde oricum îţi este inima. Pentru noi, patriotismul este să ai cetăţenie română. Patriot eşti indiferent unde te-ai născut, sau cine te-a născut, dacă iubeşti locul.

Aici lucrurile se complică puţin. Dacă spui că eşti mândru de a fi român, eşti patriot sau naţionalist? Depinde la ce te referi. Dacă eşti mândru de etnia ta, şi undeva în subconştient crezi că restul (ţiganii, bozgorii sau nemţălăii) sunt oleacă mai ciudaţi, înseamnă că eşti naţionalist. Ai fi fost patriot dacă nu-ţi păsa de ei, atâta vreme cât lucrau împreună cu tine la propăşirea patriei.

Am auzit de multe ori replica asta absolut tembelă: “Dacă vrei să vorbeşti altă limbă, mergi acasă la tine!” – cu referire directă la anumite minorităţi. Dar, culmea, acele minorităţi s-au născut pe teritoriul României, şi consideră că pe teritoriul României sunt acasă. Ce faci cu ei? Epurare etnică?

Doar o un fără coaie poate spune că nu poate suporta o altă cultură lângă el. Cred că înspumatul de C.V.Tudor ar putea să detalieze cum e cu ura faţă de alte etnii, şi cu naţionalismul ridicat la rang de kitsch. În rest, oamenii cu destulă energie intelectuală, realizează că doar din competiţie vine câştigul cultural, şi că grecii nu erau proşti când organizau competiţii şi cu cai, şi cu sofişti..

Banat. M-am plictisit eu vorbind despre el, dar o voi face încă o dată. Aici trăiau, acum 100 de ani, 4 naţii mari şi late: unguri, sârbi, nemţi (sau austrieci, dracu îi ştie), şi români. Ei, dacă eşti în România şi te numeşti român, poţi să te compari cu Suceava şi să spui că oraşul tău e mai înaintat ca altele. Dar apoi îţi vine unguru’ şi-ţi dă cu tifla peste bot, şi cu Budapesta lor în vârf de băţ. Sau ai putea spune că ai drumuri acceptabile, până îţi râde în nas vecinul neamţ. Iar dacă vrei să te numeşti suporter înfocat, până şi sârbul se cacă pe el de râs. Dar divaghez..

Banatul nu s-a lăudat niciodată cu oameni de cultură însemnaţi. Sunt, desigur, câţiva, dar care nu se pot ridica la nivelul unui Brâncuşi sau al unui Enescu. Şi atunci, ce dracu e de văzut aici? Un nod strâns. Un sentiment de graniţă. O colaborare, chiar dacă nu fără scânteile ei, care a dat un oraş şi o zonă neobosite. Bunăstarea materială a fost şi este un privilegiu pe care unii îl trec prea uşor cu vederea, din temerea de a fi consideraţi materialişti. Dar istoria însăşi te învaţă, că fără o oarecare bunăstare a omului, nu poţi face pace. Cred că ştim cu toţii vorba aceea veche şi urâtă, “Frate ca frate, dar brânza-i pe bani”.

Ce vreau să spun aici? Că, pe scurt, orice sentiment de naţionalism apare atunci când refuzi să te compari onest cu alte neamuri, atunci când nu vrei să înveţi ceva de la ele, doar să te mândreşti cu ce ai. Şi că, dacă insişti cu asta, te afunzi în rahatul propriu, dacă nu ai energia să munceşti de două ori mai mult.

Sunt patriot? Ţin la România? Nu ştiu, poate, oarecum, printre picături. Să fiu sincer, nu prea mi-am vizitat ţara. O cunosc din poze, din videoclipuri, din legende, şi mai ales din poveşti. Da, cel mai mult din poveşti. Ştirile zilnice. Forum. Jurnaliştii. Eevenimentele de prin judeţe şi oraşe, ce fac ei şi ce nu fac. Pun în perspectivă. România, ca ţară, merită iubită călduţ. Şi urâtă din tot sufletul, pentru oamenii fără vitalitate care găsesc mereu ceva mai slab cu care să se compare.

Oare aş putea fi naţionalist? Nu cred, nu, sincer nu. Ar însemna să-l urăsc pe maghiarul care a construit spitale şi băi publice aici. Ar însemna să-i urăsc pe românii din Sârbia. Ar însemna să arunc o flegmă retorică asupra austriecilor ălora tâmpiţi care au lucrat cot la cot cu românii pentru a face aici teatru, pentru a face un canal navigabil. Ar însemna să mă piş pe Imperiul Austro-Ungar, care a investit moral aici mai mult decât a făcut-o România vreodată.