Dar trec minutele, trec repede, şi mă trezeşte adierea de lumină de afară. Soarele încă n-a răsărit, dar se iţeşte, iar lumina lui galben-lăptoasă îmi aduce un zâmbet dintr-un cotlon ascuns al sufletului: ca orăşean, uiţi de micile bucurii ca aceasta, nu mai priveşti răsăritul decât în wallpapere, iar dacă totuşi stai nopţile special pentru asta, totuşi el e întinat de zgomotul civilizaţiei care te împresoară. Aici, nu suntem decât noi … soarele şi ţăcănitul mecanic al roţilor de tren. Şi miriştea întinsă, nesfârşită, a unei Românii încă prea agrară.
Arad. Gara Oradea. Urcă oameni necunoscuţi, şi totuşi parcă i-aş cunoaşte de o viaţă. Calcă demn, apăsat, au un aer închegat şi o alură misterioasă. Sunt ardeleni, prin urmare îi cunosc. La fel cum, acasă în Timişoara, recunosc sârbii de la un kilometru distanţă, fără să-i aud vorbind. Sunt de-ai mei, cum s-ar zice, români de prin nordul ţării, români care trăiesc balansaţi între două culturi, români care prin viaţa lor sunt mult mai patrioţi decât alţi demagogi ai capitalei. Dar divaghez.
Trenul merge. Simt că urcăm. Nasul pe geam, şi un vânt rece mă taie degrabă. Da, trecem de la România agrară la România pastorală, trecem prin mici sătucuri cu case la fel de drepte şi semeţe, printre stânci şi curbe, între mioare şi câini. Câţiva ţigănuşi dansează pe lângă tren, fără a şti probabil nici ei de ce. Parcă şi ei sunt mai .. puri, în dansul lor copilăresc, fără a fi agresivi sau nesimţiţi. Pur şi simplu se bucură că prin pustietatea lor trece trenul, trec fiinţe vii.
E ora 11 şi jumătate. Foarte multe ape am lăsat deja în urmă, mulţi aburi reci şi un aer îmbătător de tare. Primele zăpezi pe lângă linia ferată. Mai un ceas şi voi fi în Cluj. Can’t wait. Dacă sudul ţării e plin de oameni iuţi, oameni iuţi la minte, aici în nord se coc marile caractere. Poate e frigul care îi face pe oameni rezistenţi. Poate e înălţimea. Nu ştiu, dar cert este că mă aştept să găsesc un oraş la fel de civilizat ca Sibiul.