Preconcepţii

Am la păstrare o discuţie de acum câteva săptămâni. Subiectul are între 20 şi 25 de ani, şi sub un an experienţă în muncă. Fix ca mine, dar asta e altă căciulă. Hai să vedem ce zice:

[01:34] AE: tocmai discutam cu unchiul lu` gruia … si spunea ca niciodata sa nu iti arati perfectiunea pana cand nu merita sa fie vazuta
[01:35] AE: discutia era apropo de sugestiile pentru interfata web facute de mine
[01:36] AE: din punctul lui de vedere trebuia asteptat pana cineva sa ma aprecieze cu adevarat daca sugestiile mele sunt cu adevarat relevante si pretioase
[01:37] AE: pana atunci, la modul general, in orice slujba, trebuie sa te mentii pe linia de plutire si sa nu dai dovada de grandoare pana nu exista cineva care ar putea sa ti-o valorifice in vreun fel
[01:37] AE: fact which is very good if you come to think about it
[01:38] AE: la modul general e destul de bine conturata ideea
[01:38] AE: ca in unele cazuri particulare nu se aplica asta-i alta treaba
[01:39] AE: dar cel putin in cazul tau nimeni nu o sa-ti multumeasca tie personal ca ai pus adresa corecta sau numele sau notificarea în sistem
[01:39] AE: si nici nu cred ca o sa-ti sara in cap daca asa ceva nu e corect pus
[01:39] AL: don’t care .. I like stuff straight
[01:40] AE: noble but stupid (no offense)

Am pus bold pe porţiunea care mă interesează pe mine. I’m not pointing fingers in here, să fiu bine înţeles.

Până la un punct pot chiar să rezonez cu acestă mentalitate. În principiu, majoritatea oamenilor care lucrează o fac doar pentru a câştiga nişte bani, motivul imediat secund fiind faptul că le place ceea ce fac. Nu e obligatoriu însă. Date fiind aceste fapte nude, este de înţeles atitudinea de minimă rezistenţă. Nu are rost să te agiţi, pentru simplul motiv că eşti temporar acolo, trecător, şi singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să urmezi o procedură, probabil. Timpul cheltuit cu orice altceva ţi-ar răpi din cel valabil pentru a îndeplini chiar munca pentru care eşti plătit. Chiar dacă eşti ager şi rapid la minte, ai descoperit ceva nou, tot n-are rost să dai din cioc – pentru simplul motiv că fiind nou rişti să-ţi atragi antipatia celor care au deja o rutină şi un ritm. Tu doar le-ai strica jucăria, oarecum, şi în fond ce poţi spune tu relevant, fiind nou? Ok, până aici înţeleg.

Dar linia asta de gândire se aplică pentru foarte puţin timp. Cât să spun, 2 luni? Poate 3? Deja după 3 luni în acelaşi post eu unul spun totuşi că e cazul să te întrebi măcar “ce naiba muncesc eu aici?”. Să desparţi jucăria în piesele componente, cum ar veni. Ideea îi de minimă curiozitate, chiar dacă nu-ţi place neapărat ceea ce faci. Înţelegând ce faci, ai şansa de  face mai bine, mai rapid şi poate mai uşor pentru tine.

Am un exemplu care ar fi absolut delicios, dacă n-ar fi tragic. Am un prieten care lucrează ca tehnician CNC. Fabrica foloseşte o maşină care ştie să îndoaie, bată şi taie tabla pe 3 axe, maşină programabilă, cu senzori, modularizată, pe scurt o sculă gândită să fie eficientă. Omul ştie ce face în principal, pe partea tehnică are intuiţia dată de experienţă, la interfaţa cu calculatorul i-am mai tradus ce înseamnă una-alta, pe scurt şi-a studiat unealta de lucru. Fabrica fiind mare, sunt linii de producţie care folosesc maşini mai vechi, neprogramabile, butucănoase şi la care algoritmul este hard-coded: apeşi o secvenţă de butoane pentru a îndeplini o secvenţă de funcţii. A venit momentul când un tehnician de pe liniile astea a fost promovat pe maşina mai deşteaptă. Mi-a fost descris procesul învăţării. Cel tehnician nu reuşea să conceptualizeze nimic, să înţeleagă de ce butonul X trebuie apăsat, de ce trebuie să scrii lucrurile alea la tastatură, nu făcea legătura între programul introdus acum 3 minute şi ce acţiona maşina mai apoi, pe scurt omul ştiuse pe maşina lui să lucreze doar după un template. Nu îşi pusese în 8 ani întrebarea “dar ce fac eu aici defapt?”. Nici “cum funcţionează maşina asta?”. Nepunând întrebările astea nici pe maşina nouă, într-o zi s-a apucat să meşterească ceva la partea mecanică fără s-o oprească hardware, şi dând la o parte senzorii de prezenţă. Primul care pornea producţia bagă cuţitul de tăiat tablă direct în el, fără să vrea.

Unde vreau să ajung: realitatea bate birocraţia. Prima dată aştepţi să traseze oamenii poteci prin parc, natural, şi abia apoi pui dalele. Prima dată vezi cum le este confortabil oamenilor să lucreze, abia apoi scrii pe foaie că trebuie să facă aşa şi pe dincolo. Regulile din orice loc sunt simple guidelines, date de experienţa oamenilor. Nu cad din ceruri, nu sunt infailibile, şi în mod sigur pot fi modificate de om cu idei noi.

Nu zice nimeni să sari peste rând şi să ignori procedurile. Zic doar că o întrebare aici, o privire dincolo, o părere despre natura lucrurilor nu strică nicicui. Dacă reuşeşti să ajungi singur la concluzia că procedura de pe foaie descrie o realitate, perfect, procedura are sens şi merită respectată. More often than not, ea chiar merită. Însă fără înţelegerea procesului, toţi au de suferit. Angajatul, pentru că munceşte în gol uneori. Managementul, pentru că trebuie să stea de pază după găurile lăsate de neştiinţa fiecăruia. Şi în final firma, punând pe piaţă produse necompetitive, doar unde s-a văzut greşelile să treacă neobservate?

Ca angajat, dacă vrei, poţi să alegi chiar şi mediocritatea, aici e o chestiune de conştiinţă. God knows I’m a lazy guy too, nu dau lecţii de moralitate. Dar măcar este alegerea ta, te menţii abia pe linia de plutire pentru că vrei şi pentru că ai ceva mai interesant de făcut în timpul ăla. Nu eşti mediocru pentru că aşa te-a făcut natura şi tu poţi doar să priveşti abulic la roata lumii cum se-nvârte….

Am divagat de la subiectul iniţial, desigur. Acolo era vorba despre a-ţi ţine eventualele calităţi ascunse. Sigur, fişa postului probabil o îndeplineşte fiecare, minimul, altfel n-ar fi fost angajat şi ţinut pe post. Însă odată ce ai început să pui întrebări şi să înţelegi procesul ce are loc, şansele să descoperi ceva care poate fi îmbunătăţit sunt destul de mari. Pur şi simplu, nici un sistem nu este perfect. De ce să ţii asta pentru tine? Nu ajută pe nimeni, nici măcar pe tine.

Am exersat timp de 8 ani la bârnă cu Nadia, pentru ca în final nota de la Olimpiadă să depindă de faptul că o bunicuţă-judecător are sau nu criză de ficat la ora aia.

.. zice Bela Karoli. I heart that. Lumea este open source, până la urmă, indiferent de cât ar încerca unii să ţină lucrurile pentru ei. Să aştepti după criterii externe, ca la Judecata de Apoi, este sinucidere.Să aştepţi după ceva atât de vag precum “cineva care să te pună în valoare” mi se pare chiar copilăresc puţin. Nimeni nu vrea să te pună pe tine în valoare, in the end. Toţi îţi vor fura descoperirea, toţi vor spune că ei defapt au patentul asupra ei, începând cu team liderii şi terminând cu firma pentru care lucrezi.

Singura şansă este să faci mereu lucrurile aşa cum trebuie făcute: corect, complet, onest, şi să spui de fiecare dată când vezi ceva nou. O singură descoperire poate fi tăinuită, însă un şir întreg de idei nu poate fi ascuns. Better start early, my friend.