Făceam mai demult o numărătoare a fabricilor din oraş. Aşa, de curiozitate, de plăcere, de plictiseală, spune-i cum vrei. Şi sunt o groază. Le enumăr din nou, deşi mai mult ca sigur voi lăsa câteva pe dinafară:
- Flextronics;
- Hella;
- Elba;
- Procter&Gamble;
- Continental;
- Contitech;
- Kromberg&Schubert;
- Nestle;
- Fabrica de Bere;
- AEM;
- Lisa Draxlmaier;
- Coca-Cola;
- Scalini (panificaţie);
- [lista se va modifica pe măsură ce îmi amintesc]
Multe fabrici şi multe businessuri înseamnă locuri de muncă, competiţie, salarii mari pentru că angajaţi sunt scumpi la vedere. Totul ok până aici. Dar cultura cui o lăsăm?
Cultura şi atmosfera de fabrică sunt ok până la un punct. Dar sunt limitative prin definiţie. Într-adevăr, oraşul Timişoara a fost şi în istorie un oraş al breslelor, un oraş muncitoresc, harnic şi cinstit, al micilor industriaşi şi al iniţiativelor. Dar mai avea o componentă: aerul boem dat de parcuri, de clădiri, de străzi şi de pătura mai de sus a societăţii. Pe Corso (actualul centru) vedeai lumea bună, lumea sus-pusă. Şi unii artişti sau oameni de vază.
Din păcate trăim în România anului 2009, iar centrul are aerul anilor ’90. Urât. Fără gust. Faţada Operei este aceeaşi, plată şi neexpresivă. Plimbându-te prin centru, nu te încearcă senzaţia de măreţie dată de prezenţa istoriei. Pretutindeni, aerul tern al unei Timişoare muncitoreşti.
Viitorul ne este sumbru, fără calitate în viaţa publică a oraşului.