[ still not sleepy .. şi e 4 dimineaţa .. fuck it ]
Bun. Ce vreau eu este să pove’ oleacă despre zoon politikon ăla. Aristotel a fost nenea care a zis că suntem fiinţe sociale şi că cel mai bine ne stă în organizarea statală, pe clase bine definite. Lui îi era uşor să vorbească: pe vremea Greciei antice, obiectele cunoaşterii erau limitate şi viaţa era relativ simplă. Da’ noi mai suntem oameni d’ăia? Societăţile occidentale se străduiesc să demonstreze că da. Noi românii (cât urăsc exprimarea asta!) reuşim să demonstrăm constant că ne stătea mai bine pe vremea când eram ciobani, şi că Ceauşescu a luat o decizie tare proastă aducând oamenii la oraş. Au trecut 30 de ani şi nu i-a civilizat pe toţi, ba mai rău. Dar divaghez.
Ce vreau eu să spun, o spun statisticile mai bine. În ţările evoluate (take Belgium, for instance; or Switzerland) populaţia este implicată în politică, sub o formă sau alta. Reţin chiar procente de 19% din populaţie. Asta nu înseamnă că stau ei cu nasul în tabloide şi cu ochii după poze cu preşedintele lor topless. Nu. Înseamnă doar o trăire socială, la nivel local, a tuturor evenimentelor. Înseamnă un proces de decizie care merge ca uns – pentru că oamenii ştiu care le sunt problemele. Noi nici măcar nu ni le ştim. Semnăm petiţii ca proştii, pentru salvarea Roşiei Montane, a Deltei, şi contra ascultării telefoanelor. Dar atât. La atât se rezumă implicarea noastră.
Fără implicarea populaţiei în politică, se creează un hiatus între societate şi conducători. Primii trăiesc rupţi de clasa conducătoare, fără putere reală de control (câţi ştim măcar cum arată Senatul, care e rolul Parlamentului şi ce face Executivul?) – iar conducătorii îşi permit manevre largi pe sub nasul publicului. E un cerc vicios, care se afundă pe zi ce trece – politica e privită ca o curvă, nimeni nu intră în politică pentru că arată naşpa, iar cercul restrâns de politicieni îşi permite să facă manevre, făcând imaginea Politikonului tot mai neatractivă.
Soluţia mea? Predarea politicii ca ştiinţă, la orele de educaţie civică. Atragerea copiilor către noţiunea de “politică spre binele comunităţii”. Înscrierea noastră, a celor educaţi cât de cât, într-un partid. Şi apoi munca .. munca de a gândi spre binele comunităţii. Momentan doar 1% dintre români sunt implicaţi în fenomen. Chiar sub acest procent. E timpul schimbării. Consiliile consultative de cartier sunt o idee bună – dar ele ar trebui să fie şi trambuline pentru viitori lideri, nu doar adunări ale pletelor dalbe.
Roxi ne întreabă ce vrem să citim într-un ziar local. Eu personal vreau doar presă de calitate. Acea presă care informează şi educă cititorul, şi care folosită în mod constant poate duce la o creştere de awareness legată de comunitate. Presa corectă, corelată cu un învăţământ cât de cât calitativ, pot duce departe. Dar mai e mult până departe!
Slightly offtopic: printre promisiunile de Anul Nou, mai mult în glumă, spuneam că m-aş înscrie într-un partid. Ce vreau eu, să fie destul de mic încât să conteze deciziile membrilor.. şi membrii să fie nepătaţi. Exclud din start numele mari.
[ bineînţeles, îmi asum aberaţiile, în caz că ele există ]