Recunosc, nu îmi este la îndemână să vorbesc despre acest subiect. Nu îmi pot închipui cum voi arăta la 50 de ani, darmite la 70 sau 80, deşi sunt sigur că voi trăi până la o atare vârsă.
Văd zilnic persoane bătrâne şi îmbătrânite, aplecate sub greutăţile vieţii, cocârjate, înfrânte. Văd vecini la 45 de ani jucând table între blocuri, duminica, ăsta fiind vârful interacţiunii lor sociale. Vâd bătrâne târguindu-se în piaţă pentru jumătate de kilogram de morcovi. Văd multe riduri şi prea puţine zâmbete. Trăiam cu altă impresie.
Trăiam cu impresia că bătrâneţea este încununarea vieţii. Tânăr fiind, ai luat greutăţile în piept, le-ai sfărâmat, ai urcat pantele lui Sisif and then some more. Ai crescut, te-ai maturizat, ţi-ai servit cu cinste şi loialitate societatea, ai fost onest la job şi ţi-ai urmat eventualele hobby-uri, poate ai întemeiat şi o familie. Dar vremurile vremuiesc, cum spunea o vorbă veche, şi ajungi la pensie, iar copiii tăi sunt maturi şi pleacă spre altă zări şi ei. Ce rămâne?
De ce nu văd bătrâni dedicaţi lecturii, dedicaţi scrisului? De ce bătrânii noştri stau acasă aşteptând pensia şi citind Click!? De ce bătrânii din Parcul Central joacă şah dar cu aceleaşi deschideri şi aceiaşi parteneri de ani de zile? Vreau să văd o recenzie scrisă de un pensionar, pe blogul lui: stângaci, cu erori stilistice, dar să văd un om în vârstă cu pasiunea pentru nou (computer, internet) şi cu pasiune pentru litere. Vreau să văd o adunare a pletelor dalbe din cartiere, care să vină cu idei de îmbunătăţire a traficului, bazate pe date culese de ei. Sau o expoziţie de cărţi vechi, organizată de ei. Vreau să văd memoriile lor, măcar online dacă nu tipărite într-un volum. Vreau să văd că grafittiului din tramvaie, ei opun idei mai bune. Vreau să văd bătrâni făcând jogging dimineţile, în par. Bătrâni editând propria lor revistă, pe spesele lor şi cu ideile lor.
Noi, tinerii, devorăm tot ce ne stă în cale. Citim ziare, mergem la şcoală şi cursuri, privim filme, ascultăm muzică şi mergem la concerte sau la party, ne adunăm pentru a ne telefona peste 2 ore, ne risipim în cele 4 vânturi pentru a ne descoperi drumul. Noi nu avem timp niciodată, privim mereu înainte, trecutul pentru noi înseamnă imagini vetuste şi nimic altceva. Părinţii noştri, pe ale căror urme vom călca la un moment dat, trag greul, împing societatea prin munca lor zilnică şi de nimeni ştiută. Clasa muncitoare îşi risipeşte şi ea energia între job şi familie, are puţin timp liber şi când îl are abia îl poate drămui între relaxare şi pasiuni. Concediul ce mai salvează din toate astea.
Dar bătrânii?
Pe scurt, bătrâneţea este timpul pe care ţi-l acorzi ţie însuţi. Eliberat de povara slujbei şi a copiilor, poţi acum să-ţi urmezi visele. Să citeşti cât nu ai făcut-o niciodată – şi, pentru Dumnezeu, biblioteci sunt destule! Să te informezi. Ai timp să gândeşti. Ai timpul tău, bătrâne! De ce oare bătrâni au fost numiţi paznicii societăţii? Pentru că, liberi de constrângeri, ei pot privi deasupra zbaterii noastre zilnice şi deasupra trendurilor trecătoare. Ei au termeni de comparaţie în trecut, şi pot prevedea cum va arăta viitorul. Previziuni sumbre, dar sarcina de a le face vesele ne revine.
Şi, cu toate acestea .. aici vine partea grea. Oftatul din pricina cozilor la farmacie. Oftatul din pricina preţurilor la alimente. Privirea înnegurată legată de preţul la apă caldă. Nu neg că unii au probleme reale legate de necesităţile de bază. Nu o voi face. Sunt convins că există în minunata ţară România, zeci de cazuri sociale demne de milă, cazuri prezente de altfel şi prin presă, constant, şi care ar trebui să înroşească obrajii multor politicieni, dacă aceştia ar avea decenţă.
Şi totuşi, în societatea noastră multilaterală, observ cum bătrânii nu au un cuvânt în viaţa publică. Unii se refugiază în muncă. Unii în şahul repetitiv. Unii se adună în parcuri şi bârfesc generaţia tânără. Mai rar văd însă bătrâni la Operă. Sau protestând, măcar formal, împotriva vreunei nedreptăţi din oraş.
Vreau să îmbătrânesc activ. Să nu mă pierd într-o legănare de moarte, în paradisul pierdut al iluziilor ratate. Să nu joc table, în pijama, duminică la amiază, în zilele de vară. Şi am o rugăminte, poate puerilă:
Voi, plete dalbe ale oraşului acesta, staţi drepţi în faţa zilei de azi. Daţi un model. Fiţi un template al binelui, într-o lume a degenerării. Nu priviţi în jos, timid, când societatea e pe cale să înnebunească. Demonstraţi că mitul bătrânului înţelept nu e doar un mit, ci o realitate pe care o trăim. Veniţi şi împărtăşiţi. Mergeţi şi studiaţi. Nu e niciodată prea târziu pentru a învăţa ceva nou. Poate nu aveţi bani, dar aveţi timp şi sunteţi mulţi. Puteţi ajuta ca lumea în care trăiţi, să devină mai frumoasă.
Pe scurt: faceţi-vă naibii utili, măcar vouă înşivă dacă nu societăţii :)