Discutam ieri cu .. o colegă, despre un trend care ia amploare în România. Sau fenomen, fără romglezisme. Bineînţeles, e vorba de cocalari şi piţipoance. Astea vor fi ultimele mele cuvinte în acestă dezbatere.
Medicina ne învaţă un lucru esenţial : că o rană pe care o zgândări, se infectează. Intră microbi în ea, germeni patogeni, chestii de pe sub unghii, toate alea. Dacă vrei o rană să se vindece, ajunge să îi pui o faşă iar apoi s-o laşi în pace.
Acelaşi lucru are valabilitate şi în politică. Dacă pe un teritoriu trăiesc mai multe etnii şi naţionalităţi, e clar că există fricţiuni. Banatul a avut parte de ele. Transilvania, la fel. Dar la noi nu s-au omorât oamenii în stradă datorită unor anumite nedreptăţi. În Transilvania există un echilibru fragil, în Harghita şi Covasna nu am auzit de incidente sociale. Probleme apar când diverşi politicieni mânaţi de interese, fac declaraţii publice. În loc să lucreze în spatele uşilor închise şi să facă lobby curat, ei ies la rampă cu declaraţii gen “epurare etnică” sau “opresiuni asupra minorităţilor”. Abia atunci problema poate deveni importantă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în media. Cine ştia la începutul anilor 1990 de Gheorghe Becali? Exact, nimeni. Afacerile cu pământuri l-au făcut milionar în 1998, iar în 2003 a început Becaliada, când a ajuns să deţină 51% din clubul Steaua. Dar, dincolo de asta, cum a ajuns el faimos? Cu ajutorul presei, maşinărie care şi-a căutat de lucru în preajma lui. Fie că a înjurat un ziarist, fie că a flegmat, fie că a fost un măgar complet în emisiuni, el a primit constant atenţie. Nu doar el, bineînţeles. Ţara noastră se poate lăuda, în momentul de faţă, cu o menajerie de eleve porno, profe porno, pitici porno şi alte specimene la fel de iubite. Avem o adunătură de Sexy Brăilence şi de Nikite, dar nu avem discuţii substanţiale şi de calitate în prime-time.
Înainte de a ajunge la subiect, un ultim ocol: manelele. Au existat şi în 1993. Au existat şi în 2000. Există şi în aunl de graţie 2009. Diferenţa este de audienţă. În timp, menţiunile din media şi de pe internet au crescut enorm. Şi pe principiul “bad publicity is still publicity”, amărăşteanul de rând a fost incitat să ia contact cu această formă de cultură.
După atâtea exemple, este evident ce voi spune despre piţipoance şi cocalari, nu? Sper. Spun că ar fi cazul să tăcem dracului din gură, să amuţim tastele şi să ignorăm fenomenul. Orice discuţia pro sau contra acestui trend, îi aduce menţiuni noi.
Pur şi simplu, să opunem ceva. Să opunem bun gust. Pe stradă, în vestimentaţie, în materie de muzică, în lecturi. Să nu mai înjurăm Click!, Cocalari.com şi pe Guţă. Aceştia vor exista indiferent de dorinţa noastră, aşa cum şi 50Cent încă există în business. Schimbaţi canalul. “Când priveşti în abis, abisul priveşte în tine”. Hai să privim deci altundeva – de preferinţă în sus.