Neuronu’ povesteşte cum era şă-şi ia ţeapă la nivel grosolan şi indecent de idiot. And this reminds me ..
Astăzi aveam de schimbat nişte lei în euro şi de dat banii mai departe. Cum nu vorbesc de un mizilic, ci de o sumă cam cât salariul meu brut, am vrut să iau un prieten cu mine pentru operaţiune. Sun aşa pe la 13, ca tot omu’, telefonul rămâne mut. Mai insist, nix, aşa că plec pe cont propriu, cu două ceasuri înainte de meeting. Extrag frumos suma, schimb fără probleme, mai frec duda prin centru câtva timp, se face cam de plecare spre meeting point. Pe drum sun omul iarăşi, de data asta răspunde. Explic situaţia pe scurt, nu era nevoie decât de witness, cât să nu mă simt în fundul gol, no signature, no nothing, nici măcar n-am menţionat suma. Răspunsul mă lasă năuc: “Ştii că te ajut când vrei şi toate alea, dar la bani nu mă bag. Sorry. Ştiu că e totally harmless, dar nu vreau. Bă, ştiu că vrei doar tu să te simţi bine, dar eu sunt mai paranoic aşa, dar NU MĂ BAG“.
Recapitulare. Te ştiu de 3 ani cel puţin, poate chiar 4. Am schimbat cd-uri, muzică, filme, ai stat la mine când aveai nevoie să-ţi scoţi de pe net şi nu aveai acasă, am luat de la tine ce rarităţi găseai, am povestit despre pizde şi la mine te-ai descărcat când te plictiseai crunt în al doilea oraş al României ca număr de locuitori. Nu doare faza, m-am obişnuit demult. E doar conştientizarea că, până la urmă, we all fail. Recunosc, nu-s perfect, şi nu dau ocazia oamenilor să-şi facă speranţe despre mine; ba chiar, când te văd că deja m-ai etichetat ca fiind bun de băgat în angrenaj, fac ceva şi sare roata dinţată de la locul ei.
Suntem oameni, toţi. Şi totuşi, hapsâni. Am un coleg care mi-a dat 50 ron on the spot, când am avut probleme. Acelaşi coleg s-a tras pe cur când l-am rugat de 400 ron, pentru o ofertă de cameră foto, deşi îi avea. Mai ştiu doi oameni care m-ar ajuta, în limita posibilităţilor lor, fix când cer. În rest, emptiness.
Şi m-am obişnuit să doară. Să uite lumea că stăteam de vorbă câte 5 ore la telefon. Să bage capul în pământ, deşi am fost la un moment dat singurul sprijin moral. Să tacă, atunci când ar trebui să vorbească răspicat. Îmi place postura asta de weirdo, până la urmă. Any team, any community needs a professional pain in the ass. De asta îmi arog dreptul să vorbesc pe blog. Înţeleg că fiecare creşte dincolo de un anumit cadru, că anumite lucruri nu mai sunt de actualitate, şi că atunci când iei rolul de stâlp rişti să facă şi căţeii pipi acolo. Dar dreptul de a povesti, acesta rămâne nealterat.