Varujan Vosganian, lansarea volumului “Cartea şoaptelor”

Am aflat despre eveniment absolut din întâmplare, citind anunţul laconic al lui Edi. Presa, preaminunata presă timişoreană, a tăcut mâlc, pentru că, nu-i aşa, ei nu vând cultură şi nu pot face reclamă gratuită.

Din păcate, Aula Magna nu s-a umplut deloc, ba chiar aş spune că am fost sub 100 de oameni. Aspectul trist de tot a fost numărul mare al persoanelor vârstnice, şi lipsa studenţilor. Altă chestie drăguţă a fost că vorbitorii n-au binevoit să se prezinte. Am reţinut din greşeală numele Adrianei Babeti, doar – şi mi se comunică din off cum că ceilalţi doi au fost Cornel Ungureanu şi Laurian Stănchescu. De altfel, nici n-au spus nimic interesant. Câteva vorbe despre carte, locuri comune, descrieri vagi, citate de pe copertă. C’mon, that was painful to watch. Singura chestie interesantă a fost că am făcut instant asemănarea stilistică cu volumele de amintiri ale lui Elie Wiesel -“Toate râurile curg în mare/ Şi marea nu se umple”- iar până la finele discursului, mi s-a confirmat bănuiala.

Varujan Vosganian are o energie specifică armenilor, o forţă a discursului cizelată de funcţia politică. Şi ne-a luat într-o călătorie pe care ar trebui să o facem fiecare. “Cartea şoaptelor” este povestea poporului armean, aşa închis, singuratec şi tradiţional – plin de miez. Însă dumnealui nu ne-a vorbit despre carte, o făcuseră deja marketerii jalnici dinaintea lui. Ne-a amintit doar că trăim un secol scindat, unul născut bătrân odată cu atentatele din 2001. Ştiam, ştiam cu toţii că această perdea de fum a ocupării frenetice a timpului nu are cum să reziste. Ştiam că rezistenţa unui neam în faţa vremurilor nu se face prin politică, ci prin cultură. Nu neapărat acea cultură a palatelor, valsurilor şi promenadelor. Ci pur şi simplu a omului curios, care caută, află, recombină, descoperă, împarte.

E o carte despre dreptul la suferinţă. Căci nu doar oamenii vii sunt cei importanţi, ci şi morţii. Unde sunt morţii noştri? Cine-l mai plânge pe Mircea Vulcănescu, cine mai ştie cum dormea pe podeaua rece a închisorii, pentru a-l proteja pe Iuliu Maniu? Englezii au statuia lui Nelson, în cinstea faptului că acesta i-a bătut pe francezi. Francezii au statuia lui Napoleon, care i-a îngropat pe englezi. Noi ne uităm morţii, nu avem eroi. A defilat Mazăre cu însemnele terorii pe el, iar noi privim nepăsători. Cine-şi mai aminteşte de morţii din ’89, din Timişoara sau de aiurea? De închisorile politice, de rezistenţa din munţi?

Pentru că, până la urmă, viaţa şi moartea se condiţionează una pe alta, în ciclicitate. Comunismul le-a format oamenilor două reflexe condiţionate: “să nu fii sincer” şi “să nu fii liber”. E timpul să dăm jos jugul, să ne amintim că suntem liberi. Altfel nu ne merităm morţii. Trăim vreodată la nivelul la care se aşteptau ei? Fără cultura fiecăruia dintre noi, cum vom putea să ne despărţim de locurile comune ale gândirii, să creem? Încă ne ascundem în munţi şi în noi când vedem necunoscutul, când simţim provocarea noului. Încă nu ne-am dezbărat de vechile temeri. Şi cum putem să ne privim senini în oglindă, când sângele morţilor ţipă din morminte? Îi izgonim de ruşine în Valea Plângerii, ne adunăm în Parlamente şi ne jucăm de-a oamenii mari, însă fără curajul bărbătesc de a înfrunta Istoria.

Cartea şoaptelor este despre armeni. Însă curajul de a fi, acesta este universal.